ICCJ. Decizia nr. 217/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.217/2006
Dosar nou nr. 33687/1/2004
Dosar vechi nr. 11285/2004
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2006
Din actele şi lucrările dosarului, asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea adresată Tribunalului Prahova, reclamantul V.C. a chemat în judecată şi personal la interogator pe pârâţii G.K.C. şi P.I., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a actului adiţional autentificat la 12 februarie 2003 de B.N. E. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea cererii reclamantul a arătat că se află în proces de divorţ cu pârâta care este asociat unic şi administrator al SC C.C. SRL că are creanţe faţă de societate iar actul adiţional la actul constitutiv al societăţii a fost încheiat în dauna sa prin cesionarea societăţii către pârâtul P.I.
În baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei şi susţinerilor reclamantului, în lipsa apărărilor din partea pârâţilor Tribunalul prin sentinţa nr. 503 din 18 martie 2004 a admis acţiunea formulată şi a constatat nulitatea absolută a actului de cesiune. Au fost puse părţile în situaţia anterioară în sensul că cedenta a redevenit asociat unic şi administrator al SC C.C. SRL.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul şi-a însuşit susţinerile din cererea introductivă considerând că înstrăinarea SC C.C. SRL, după declanşarea divorţului între reclamant şi pârâta G.K.C. în contextul unor pretinse credite ale reclamantului asupra societăţii constituie elemente doveditoare ale înţelegerii frauduloase dintre cedentă şi cesionar.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând că în mod greşit s-a admis acţiunea în constatarea nulităţii actului de cesiune, acţiune introdusă de un terţ faţă de societate, iar în ce priveşte creanţele pretinse acestea putând fi valorificate după regulile dreptului comun.
Prin Decizia nr. 775 din 5 noiembrie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul pârâtei, prin consecinţă a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins, ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
S-a reţinut în esenţă că divorţul, ca de altfel şi partajul bunurilor comune ale foştilor soţi nu pot constitui motive de nulitate absolută a actului de înstrăinare prin cesiune a unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, înfiinţată înaintea căsătoriei şi în care pârâta G.K.C. deţinea calitatea de asociat unic şi administrator.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în esenţă cu mai multe argumente de fapt, reiterând susţinerea că fiind creditor al SC C.C. SRL, actul de înstrăinare al acesteia este fraudulos. Printre altele se invocă faptul că a notificat O.R.C. spre a nu opera înregistrarea, a cerut unui expert să-i certifice existenţa creanţei sale asupra societăţii, creanţă stabilită de acesta la suma de 124.000.000 lei, că în mod nejustificat în societate, nu figurează ca înregistrate în natură bunuri cum ar fi autoturism, în fine că certificatul fiscal eliberat pentru autorizarea înstrăinării SC C.C. SRL nu oglindeşte adevărata situaţie financiară a societăţii.
Criticile, deşi, în parte adevărate (cum este de exemplu creanţa sa) sunt situaţii de fapt care ar confirma în totalitate, dacă s-ar dovedi, împrejurări de fapt de natură a contribui la valorificarea unor drepturi de creanţă ale reclamantului care nu presupune constatarea nulităţii actului de cesiune. Aceasta din urmă referindu-se la transmiterea integrală a patrimoniului unui S.R.L., cuprinde atât drepturile cât şi obligaţiile cedentului către cesionar, şi nu constituie, prin ele însele temei pentru constatarea nulităţii actului de înstrăinare la cererea unui terţ cum de altfel în mod legal şi temeinic a hotărât Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia recurată.
Faţă de considerentele ce preced, Curtea,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.C. împotriva deciziei nr. 775 din 5 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 24 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 218/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 216/2006. Comercial → |
|---|
