ICCJ. Decizia nr. 2229/2006. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 12 februarie 2004 reclamantele SC V.S.N. SA, SC N.C. SRL București au solicitat obligarea pârâtei A.D.S. București la plata sumei de 11.316.000.000 lei cu titlu de pretenții reprezentând contravaloarea plantațiilor de vie (butuci, spalieri, sârmă) de pe suprafața de 49,52 ha teren vie.
Reclamantele au chemat în judecată și pe proprietarii de teren pârâții C.M. și C.N., R.F., M.S., M.C. și P.A., pentru ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună instituirea unui drept de retenție asupra plantației de vie aflată pe suprafața de 49,52 ha teren proprietatea acestora, conform titlurilor ce le dețin.
La data de 3 martie 2004, SC A. SRL a formulat cerere de intervenție în interes propriu și a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor întrucât SC N.C. SRL București nu și-a menționat sediul element esențial al persoanei juridice, iar pe cerere nu este aplicată ștampila societății, deci nu poate avea calitatea de parte în proces.
A invocat că cererea este semnată numai de reprezentantul SC V.S.N. SA.
Pârâtul R.F. la 21 martie 2004 a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei SC V.S.N. SA la 16.122.600 lei, reprezentând restanțele la plata sumelor datorate pentru folosirea celor 3,4 ha vie (10 ha echivalent arabil) pe anii 2001, 2002, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 1 aprilie 2004, s-a disjuns cererea reconvențională, formulată de aceasta de acțiunea principală.
Reclamantele au renunțat la capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenție și și-au majorat pretențiile la suma de 15.321.128.491 lei.
Prin sentința civilă nr. 2279 din 18 noiembrie 2004 a Tribunalului Tulcea s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.D.S. București, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a SC N.C. SRL București și s-a respins acțiunea formulată de această reclamantă pentru lipsa calității procesuale active.
S-a respins acțiunea reclamantei SC V.S.N. SA ca nefondată în ceea ce privește capătul de cerere pentru obligarea pârâtei A.D.S. București la 15.321.128.491 lei și s-a luat act că reclamantele au renunțat la capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenție asupra plantației de vie în suprafață de 49,52 ha.
Cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC A. SRL s-a respins ca fiind rămasă fără obiect, iar reclamantele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 197 din 27 iunie 2005 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinței instanței de fond.
S-a reținut în considerentele deciziei că față de cuprinsul art. 4.3 din contractul de cesiune încheiat la 19 decembrie 2000 în care s-a prevăzut diminuarea suprafeței concesionate dacă există revendicări în baza legilor fondului funciar, inclusiv posibilitatea recalculării redevenței proporțional cu suprafața rămasă în urma revendicării, nu operează obligația pârâtei-intimate de a garanta contra evicțiunii rezultată din fapta personală. Că reclamanta SC N.C. SRL a semnat actul adițional din 17 aprilie 2003 la contractul de concesiune prin care a fost de acord cu o serie de modificări care vizau și posibilitatea diminuării suprafeței de teren și a redevenței și a fost de acord cu diminuarea suprafeței concesionate de la 782 ha la 609,33 ha teren agricol.
S-a stabilit că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., pentru că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de aceste dispoziții legale.
Instanța a reținut că reclamantele nu au dovedit așa cum au susținut existența unei suprafețe de 200 ha teren cultivat cu viță de vie ce nu ar fi făcut obiectul contractului ce concesiune și care ar fi putut face obiectul retrocedării.
împotriva acestei decizii reclamantele SC V.S.N. SA și SC N.C. SRL București au declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și au solicitat casarea acesteia și pe fond admiterea acțiunii în sensul obligării pârâtei la contravaloarea lucrului vândut, plantația de vie, respectiv la suma de 11.316.000.000 lei vechi (1.131.600 RON).
S-a susținut în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că prin acțiune a solicitat o despăgubire egală cu valoarea plantațiilor cumpărate, pentru îndeplinirea obiectului de activitate (vinificația strugurilor) care i-au ieșit din proprietate și nu era necesar să demonstreze reaua credință a vânzătorului, deoarece în contractul de vânzare-cumpărare nu s-a prevăzut "ștergerea obligației de a răspunde pentru evicțiune" conform art. 1338 C. civ.
Recurentele au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii întrucât instanțele nu au făcut o analiză concretă a clauzelor și condițiilor în care s-a încheiat contractul, pentru a stabili în condițiile cărei legi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Vânzătorul nu a fost scutit de evicțiune, el răspunde de drept conform art. 1337 C. civ., iar evicțiunea nu putea fi prevăzută de cumpărătorul SC N.C. SRL București, deoarece contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în baza legii nr. 198/1999, iar potrivit art. 22 pct. 5, vânzătorul și-a rezervat 25 % din acțiuni pentru asigurarea unei surse de constituire a fondului de reparații pentru terenurile ce nu pot fi restituite în natură.
Cumpărătorul a fost convins că nu va putea fi evins, deoarece din actul de concesiune rezultă că vânzătorul deține teren de 200 ha pregătit pentru a fi plantat cu vie, teren ce putea fi reconstituit foștilor proprietari.
în final s-a susținut că sunt îndeplinite condițiile impuse de legiuitor și prevăzute de art. 324din legea nr. 198/1999 pentru ca vânzătoarea să răspundă conform art. 1337 C. civ.
Prin întâmpinare, intimații-pârâți SC A. SRL, M.C. și A.P. au solicitat respingerea recursului și au invocat că nu mai au calitate procesuală, deoarece reclamantele au renunțat la capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenție asupra plantației de vie aflată pe suprafață de 49,52 ha teren retrocedat foștilor proprietari.
Intimatul-pârât R.F. în nume personal și ca mandatar al intimaților-pârâți, C.N. și C.M. a invocat în principal lipsa calității procesuale active a reclamantei SC N.C. SRL București și în subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantelor.
Prin întâmpinare, A.D.S. cu sediul în București a solicitat respingerea recursului întrucât față de prevederile art. 4.3 din contractul de concesiune din 19 decembrie 2000 în mod corect ambele instanțe au apreciat că în cauză nu operează obligația de garanție contra evicțiunii rezultată din fapta personală. Că nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., privind garanția pentru evicțiune.
Recursul este fondat în sensul celor ce urmează:
Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 decembrie 2000 M.A.A. a vândut către A.S.S.N. și SC N.C. SRL București pachetul majoritar de 288.497 acțiuni, reprezentând 74,7957 % din capitalul social al societății.
A.D.S. București ca reprezentant al statului, în calitate de concedent a încheiat cu recurenta SC N.C. SRL contractul de concesionare din 19 decembrie 2000 pe un termen de 49 ani, privind exploatarea terenului agricol în suprafață de 782 ha, din care 580,75 ha vii.
Reclamanta a pretins prin acțiune obligarea pârâtei A.D.P. București la plata sumei de 11.316.000.000 lei, majorată ulterior, reprezentând contravaloarea plantațiilor de vie (butuci, spalieri, sârmă) de pe suprafața de 49,52 ha teren vie ce au fost retrocedate proprietarilor persoane fizice (deși suprafața de teren îi aparținea în baza contractului de concesiune din 19 decembrie 2000) ca urmare a punerii în aplicare a legii nr. 1/2000.
Intimata-pârâtă A.D.S. a precizat în întâmpinarea depusă la instanța de fond că predarea suprafeței de vie a constituit o obligație legală, iar legea nr. 1/2000 a stabilit modul de recuperare a investițiilor de la noii proprietari, că împreună cu C.L.N. au întreprins măsurile necesare în vederea întocmirii anexei 42 la legea fondului funciar, care cuprinde valoarea acestor investiții rămasă neamortizată și a înaintat-o către SC V.S.N. SA cu adresele din 16 decembrie 2003 și 10 martie 2004.
în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize hortiviticole, care a stabilit că din documentele contabile ale SC V.S.N. SA a rezultat că plantația de vie a fost înființată înainte de anul 1991 și este în prezent amortizată, iar valoarea rămasă de recuperat nu se poate stabili fiind de competența unui expert contabil.
Cu adresele din 16 decembrie 2003 a A.D.S. Tulcea și 10 martie 2004 a P.N.C.C., pentru stabilirea drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor, i s-a cerut, reclamantei SC V.S.N. SA să le comunice care este contravaloarea rămasă neamortizată a investițiilor aflate pe terenurile retrocedate în baza legii fondului funciar, după încheierea contractului de privatizare din 19 decembrie 2000.
Probele administrate în cauză sunt contradictorii.
Pe de o parte în cuprinsul expertizei efectuată în baza documentelor contabile ale reclamantei SC V.S.N. SA s-a menționat că plantația de vie a fost înființată anterior anului 1991, deci înainte de încheierea contractului de concesionare din 19 decembrie 2000, iar pe de altă parte prin cele două adrese menționate se recunoaște, implicit reclamantei efectuarea unor investiții și se solicită relații privind contravaloarea rămasă neamortizată a acestora.
Ambele instanțe au analizat numai problema răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului în cadrul contractului de concesionare din 19 decembrie 2000 și dacă se aplică art. 1337 și urm. C. civ., în loc să clarifice adevărata situație de fapt privind existența plantațiilor de vie pe terenul reclamantelor anterior punerii în aplicare a legii nr. 1/2000, și a căror contravaloare o solicită prin litigiul dedus judecății.
Mai mult, nu au fost examinate protocoalele de predare-primire care s-au încheiat între părți la data întocmirii contractului de concesionare din 19 decembrie 2000, pentru a se stabili cu certitudine existența sau inexistența la acea dată a plantațiilor de vie (butuci, spalieri, sârmă) pretinse în echivalent prin acțiunea de față.
Având în vedere că instanța de apel nu a stabilit situația de fapt în raport de probele administrate în cauză, urmează ca potrivit dispozițiilor art. 314 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ. să se admită recursul declarat de reclamante împotriva deciziei Curții de Apel Constanța ce va fi casată și se va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleași instanțe.
Nu s-a impus analizarea celorlalte motive de recurs, dar acestea au fost avute în vedere ca apărări la rejudecarea cauzei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2236/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2259/2006. Comercial → |
|---|
