ICCJ. Decizia nr. 2419/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2419/2006
Dosar nr. 13336/2/2005
Şedinţa publică din 29 iunie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 15401 din 28 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 17616/2003, s-a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei SC M.I.G. SA Bucureşti, prin care solicitase obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 6.478.510.043 lei, reprezentând dobânda aferentă sumei de 31.407.344.854 lei, echivalentul sumei de 968.851,36 dolari S.U.A., achitată cu întârziere, dobândă calculată pe perioada 1 august 2002 – 31 iulie 2003.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că suma pentru care reclamanta a pretins dobânzi, a fost stabilită în favoarea reclamantei, prin sentinţa civilă nr. 59 din 21 mai 2001, iar reclamanta nu a stăruit pentru punerea de îndată în executare a respectivei sentinţe prin care i se acordase şi suma de 116.230 dolari S.U.A. cu titlu de dobânzi, aşa încât nu s-a putut reţine vre-o culpă în sarcina pârâtului.
Apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinţei, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 157 din 22 aprilie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Prin Decizia nr. 650 din 3 februarie 2005 pronunţată în dosarul 8747/2004, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii, casând-o cu trimitere aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, Curtea, prin Decizia nr. 837 pronunţată la 19 decembrie 2005 în dosarul nr. 2026/2004, a admis apelul formulat de apelanta SC M.I.G. SA, schimbând în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea obligându-se pârâtul intimat către reclamanta apelantă la plata sumei de 1.884.200.691,24 lei reprezentând dobânda legală de 6 % pe an (calculată pe perioada 01 august 2002 – 31 iulie 2003) aferentă sumei de 31.403.344.854 lei şi la 55.788.060 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, „Curtea" a reţinut că pârâtul intimat avea obligaţia în calitate de debitor, conform titlului executor, reprezentat de sentinţa civilă nr. 59 din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti să achite din proprie iniţiativă debitul.
Cum aceasta şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţia de plată, izvorâtă dintr-un contract comercial creditoarea reclamantă, este îndreptăţită potrivit art. 1073 C. civ., raportat la art. 43 C. com., să solicite dobânda aferentă debitului pe perioada neachitării.
Din lucrările cauzei, rezultă că achitarea sumei din titlu executoriu s-a făcut la 31 iulie 2003, pârâtul intimat justificându-şi refuzul de plată prin lipsa interesului reclamantei în recuperarea sumei şi prin necesitatea respectării procedurilor interne de alocare şi virare a sumei de bani.
Acest refuz este nejustificat, fapt pentru care pârâtul intimat datorează potrivit art. 4 din OG nr. 9/2000 dobânda legală de 6 % pe an aferentă sumei de 31.403.344.854 lei calculată pe perioada 01 august 2002 – 31 iulie 2003.
Împotriva acestei decizii au introdus recurs în termen legal ambele părţi.
Recurenta reclamantă, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia pentru aplicarea greşită a temeiului legal, privind acordarea dobânzilor solicitate şi anume a dispoziţiei prevăzute de art. 4 din OG nr. 9/2000 în loc de dispoziţiile prevăzute de art. 3 din acelaşi act normativ, astfel că greşit s-a acordat o dobândă de 6 % pe an în loc de 20,63 % pe an.
Pârâtul intimat invocând motivele de casare prevăzute de art. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că obligarea la plata dobânzilor aferente titlului executor, s-a făcut fără temei legal, aplicarea prevederilor OG nr. 9/2000 fiind greşită.
Recurentul, în susţinerea recursului, solicită a se constata că nu se află în culpă pentru neexecutarea creanţei, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond, deoarece executarea unui titlu ca cel în cauză, se face în limita creditelor bugetare conform OG nr. 22/2002 şi nu prin modalitatea de executare silită aleasă de recurenta reclamantă.
Se apreciază că instanţa de apel, a acordat nelegal reclamantei intimate suma ce reprezintă dobândă la creanţa stabilită, aplicând greşit prevederile OG nr. 9/2000.
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În cauză instanţa de apel a acordat, despăgubiri civile întemeiate pe dispoziţiile art. 1088 C. civ. şi 43 C. civ., pentru neexecutarea titlului, constatator al debitului, situaţie în care a acordat corect dobânda legală de 6% pe an, potrivit art. 4 din OG nr. 9/2000 în raport de care, în relaţiile de comerţ exterior atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în moneda străină dobânda se plăteşte în acest cuantum.
Aşadar, urmează a se reţine ca nefondată critica recurentei reclamante.
În cauză, instanţa de apel, în raport de materialul probator, pe cale devolutivă, a stabilit judicios culpa pârâtului recurent în executarea titlului cu întârziere abia la 31 iulie 2003, cât şi faptul că prin aplicarea OG nr. 22/2002 acesta nu este exonerat, la plata dobânzilor ce se cuvin, pentru întârzierea plăţii.
Prin acest act normativ s-au stabili condiţiile şi etapele executării silite, a sumelor datorate statului de către instanţele publice în baza unor titluri executorii, dar şi măsurile ce se impun pentru efectuarea plăţilor.
Faptul că plata s-a făcut cu întârziere, determinată de respectarea acestui act normativ, nu scuteşte pârâtul recurent de plata dobânzilor legale, pentru executarea cu întârziere a debitului, deoarece, calitatea de instituţie bugetară nu conferă pârâtului recurent alte obligaţii decât ale unui oricărui debitor.
Stabilind corect culpa debitorului recurent în întârzierea executării în mod corespunzător instanţa a stabilit pentru intervalul de timp respectiv, plata dobânzii legale de 6 % pe an.
Aşa fiind şi aceste critici sunt nefondate.
Pentru cele ce preced, în baza art. 312 C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC M.I.G. SA Bucureşti şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 837 din 19 decembrie 2005 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2496/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2417/2006. Comercial → |
|---|
