ICCJ. Decizia nr. 2529/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2529/2006
Dosar nr. 13850/1/2005
(nr. vechi 3368/2005)
Şedinţa publică din 20 septembrie 2006
Deliberând asupra recursului de faţă,
Reclamanta SC D. SA Constanţa, în prezent SC R.P.O. SA a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii SC G.C. şi B.G. să fie obligaţi aceştia, în solidar, la plata sumei de 304.595.266 lei daune.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că pârâta SC G.C. s-a obligat prin asociatul său unic B.G. să asigure organizarea, conducerea şi gestionarea activităţii reclamantei, în schimbul unei plăţi. Ca urmare a verificărilor D.C.F.S. Constanţa, în anul 1998, s-a constatat că declaraţiile de impozit pe profit aferente anilor 1996 - 1998 au fost întocmite greşit astfel încât reclamanta a fost obligată la plata sumei de 299.196.000 lei majorări de întârziere şi la plata amenzii de 5.399.266 lei.
Reclamanta consideră că pentru majorările de întârziere şi a amenzii culpa aparţine pârâţilor, care nu au asigurat un management corespunzător.
După un prim ciclu procesual, în rejudecare, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 7859 din 24 octombrie 2003, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pe pârâta SC G.C. la plata sumei de 304.595.266 lei daune, 250.529.506 lei dobânzi legale şi 31.297.497 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, între părţi s-a încheiat în 1995, contractul de management prin care reclamanta a încredinţat pârâtei SC G.C. organizarea, conducerea şi gestionarea activităţii sale pe baza unor obiective şi criterii de performanţă, în schimbul plăţii, pe o durată de 4 ani.
Pentru întocmirea greşită a declaraţiei de profit aferente anilor 1996 - 1998, D.C.F.S. Constanţa a sancţionat societatea reclamantă cu 299.196.000 lei majorări de întârziere şi amendă de 5.399.266 lei.
Temeiul răspunderii pârâtei constă în nesocotirea obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin contractul de management. Prejudiciul produs reclamantei constă în majorările de întârziere şi amenda contravenţională. Se invocă Legea nr. 66/1993 şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 82/1991.
Au fost înlăturate apărările pârâtei conform cărora în contractul de management (art. IV pct. B) nu se regăsesc obligaţiile privind întocmirea declaraţiei de impunere întrucât societatea reclamantă i-a încredinţat managerului organizarea, conducerea şi gestionarea activităţii sale; nici aprobarea bilanţului nu împiedică exercitarea acţiunii în răspundere a administratorului manager; descărcarea de gestiune neputând avea loc decât după elucidarea în totalitate a problemelor iar exonerarea nu poate opera în cazul constatării unei fapte ilicite.
Corectitudinea proceselor-verbale nu mai poate fi pusă în discuţie ca urmare a neexercitării căilor administrative de atac.
În ceea ce priveşte cererea de repunere pe rol, s-a apreciat că nu se încalcă dreptul la apărare cât timp a fost amânată pronunţarea, partea putând depune concluzii scrise.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta susţinând că s-a încălcat art. 315 C. proc. civ., întrucât s-a ignorat autoritatea de lucru judecat nemaiputându-se discuta situaţia în care s-a stabilit că societatea reclamantă nu a respectat, în perioada 1995 – 1998, prevederile instrucţiunilor de aplicare a OG nr. 70/1994, litigiul purtând doar asupra împrejurării dacă poate fi antrenată răspunderea contractuală a managerului.
Se mai arată că, în mod greşit s-a respins cererea de recuzare a expertului ca tardiv formulată deoarece pârâta a făcut cererea în momentul în care a aflat despre calitatea de acţionar a persoanei expertului.
Este criticată şi respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize cât şi faptul că instanţa a apreciat că răspunderea managerului administrator îşi are temeiul în contractul de management fără a ţine seama de prevederile contractului de societate.
Se arată că instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere că acel control al organelor fiscale este datat ulterior încetării contractului de management însă a avut ca obiect o perioadă în care societatea era condusă de pârâtă, aceasta neavând posibilitatea să participe la control, să-şi exprime un punct de vedere şi să exercite căile de atac.
Se mai susţine şi că, în mod greşit nu a fost analizată apărarea pârâtei conform căreia procesul-verbal al D.G.F.S. este nelegal.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 160 din 9 iunie 2005, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei reţinând că există o lipsă de diligenţă în ţinerea contabilităţii şi această împrejurare a fost constatată prin procesele-verbale definitive.
Chiar dacă se reţine în contraexpertiză că la data înregistrării cheltuielile erau deductibile exista un prejudiciu cert cât şi culpa pârâtei în producerea acestui prejudiciu şi ele nu au fost înlăturate.
Se mai reţine că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. deoarece, prin Decizia nr. 618 din 7 decembrie 2001, instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare în vederea desăvârşirii fondului, ocazie cu care se va pune în discuţie administrarea probei cu expertiză, fără a impune modul cum trebuie avută în vedere aceasta.
Instanţa de apel reţine că paguba este definitiv produsă în patrimoniul societăţii şi conform art. 72, 73 şi 144 din Legea nr. 31/1990, a art. 11 alin. (3) din Legea nr. 82/1991 şi a Legii nr. 66/1993, pârâta în calitate de manager răspunde pentru producerea pagubei, fiind nerelevant momentul efectuării controlului.
Vinovăţia managerului a fost stabilită tocmai verificând prevederile contractului de management, ea constă în întocmirea greşită a declaraţiilor fiscale şi nu poate fi înlăturată de aprobarea bilanţului.
Neanunţarea managerului şi neatacarea actului de control nu pot face obiectul verificării în această cauză dar dintr-o notă explicativă a acestuia rezultă chiar că avea cunoştinţă de control.
Referitor la descărcarea de gestiune a managerului, aceasta nu se poate produce având în vedere că, prin procesul-verbal al A.G.A. din 10 aprilie 1998 s-a stabilit că managerul nu va fi descărcat de gestiune până la elucidarea tuturor problemelor.
Şi critica privind nelegalitatea procesului-verbal al D.G.F.S. Constanţa a fost respinsă, ca nefondată, considerându-se că aceasta nu mai poate fi pusă în discuţie chiar dacă din raportul de contraexpertiză rezultă că, la data când managerul a completat declaraţiile, acestea erau conforme legii.
Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâtă invocându-se motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că procesul-verbal de control nu a fost adus la cunoştinţa SC G.C. SRL şi că nu au fost contestate constatările organului de control motivat de faptul că SC D. se afla în reorganizare şi nu avea director economic şi ea a acţionat în nume propriu, atât în timpul controlului cât şi în timpul operaţiunilor de contestare astfel că procesul-verbal de control nu este opozabil SC G.C. Autoritatea de lucru judecat există numai în ceea ce o priveşte pe reclamantă dar nu şi pe pârât nefiind îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ.
Se invocă şi motive de ordine publică respectiv încălcarea art. 315 C. proc. civ., faptul că în mod greşit s-a respins cererea de recuzare a expertului cât şi lipsa de diligenţă a societăţii în epuizarea tuturor mijloacelor procedurale de anulare a actului de control. Se mai arată şi că odată întocmit, bilanţul de către compartimentul de specialitate şi validat de comisia de cenzori, acesta a fost aprobat de A.G.A. iar managerul nu poate interveni cu privire la acest document contabil.
Recurenta mai susţine şi că în actul de control se menţioneazăca răspunzător de greşelile constatate societatea şi nu managerul.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Obiectul prezentului litigiu îl constituie răspunderea contractuală a managerului în baza contractului de management încheiat între părţi.
Conform art. VIII din contractul de management, managerul răspunde pentru nerespectarea prevederilor legale iar din procesul-verbal de control rezultă că nu au fost respectate dispoziţiile OG nr. 70/1994 republicată.
Aşadar managerul răspunde pentru pagubele rezultând din actele de gestiune imprudentă.
În această cauză nu se poate rediscuta corectitudinea sau nelegalitatea procesului-verbal de control decât în sensul că există prejudiciul în patrimoniul societăţii şi acesta este constatat prin acest act. Pretinsa inopozabilitate a actului de control invocată de recurentă nu este de natură a înlătura acest act tocmai pentru că el atestă prejudiciul care este real şi definitiv în patrimoniul reclamantei.
Critica referitoare la faptul că pârâta nu a fost parte în contestaţia împotriva procesului-verbal nu poate fi acceptată pentru că societatea reclamantă a fost cea sancţionată şi doar ea putea avea calitate procesuală activă să atace actul.
De altfel actul de control nici nu a fost analizat de instanţe ca stabilind cu autoritate de lucru judecat vinovăţia pârâtei, ci doar ca o probă ca oricare alta admiţându-se chiar efectuarea unei expertize în combaterea ei.
Faptul că instanţele nu şi-au însuşit expertiza ţine de aprecierea probelor şi nu poate fi analizat ca motiv de nelegalitate în cadrul recursului.
Negăsindu-se întemeiate motivele invocate de recurentă urmează a fi respins recursul ca nefondat.
Conform art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată reprezentând onorariu de avocat conform chitanţei ataşate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC G.C. CONSTANŢA, împotriva deciziei nr. 160/ COM din 9 iunie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la 1000 RON cheltuieli de judecată intimatei-reclamantă SC R.P.O. SA CONSTANŢA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2630/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2522/2006. Comercial → |
|---|
