ICCJ. Decizia nr. 2784/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2784/2006
Dosar nr. 7292/1/2006
Şedinţa publică din 4 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul I.C. prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 8698/2002 a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC E.D. SRL Iaşi reprezentată prin administrator I.A. şi asociat M.A.P.B. încuviinţarea retragerii din calitatea de asociat al societăţii comerciale menţionate şi obligarea pârâtei la plata unei cote de 1/3 din patrimoniul societăţii, estimată în perioada respectivă, la aproximativ 1.000.000.000 lei, motivat de neînţelegerile apărute între asociaţi.
Prin sentinţa nr. 1069/ E din 9 septembrie 2002, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea introdusă de I.C., a încuviinţat cererea relamantului de a se retrage din calitatea de asociat al societăţii şi a disjuns capătul de cerere având ca obiect pretenţii, până la soluţionarea irevocabilă a cererii de retragere a reclamantului.
Sentinţa anterior menţionată a fost recurată de pârâta SC E.D. SRL dar Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, prin Decizia nr. 4953 din 9 decembrie 2002, a respins, ca nefondat, recursul pârâtei.
Prin sentinţa nr. 141/ E din 24 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a dispus:
- Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul I.C. în contradictoriu cu pârâta SC E.D. SRL Iaşi.
- Obligă pârâta să plătească reclamantului 2.967.680.700 lei reprezentând cota de 1/3 din patrimoniul social cuvenită pentru părţile sociale şi suma de 184.968.807 lei cheltuieli de judecată.
-Respinge pretenţiile pentru suma de 278.699.283 lei.
- Respinge acţiunea formulată de reclamantul I.C. în contradictoriu cu pârâţii I.A. şi M.A.P.B.
Instanţa a reţinut că reclamantul a avut calitatea de asociat la societatea pârâtă, calitate din care s-a retras conform sentinţei civile nr. 1069/ E din 9 septembrie 2002 a acestei instanţe, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 953 din 9 decembrie 2002.
Potrivit art. 221 din Legea nr. 31/1990 drepturile asociatului retras, se stabilesc prin acordul asociaţilor, ori de un expert desemnat de aceştia sau în caz de neînţelegere, la tribunal.
Pentru a pronunţa sentinţa, tribunalul a dispus efectuarea expertizei bunurilor mobile pornind de la contractul de vânzare-cumpărare prin care societatea pârâtă a dobândit de la SC C. SRL Iaşi o serie de mijloace fixe inclusiv investiţia din spaţiul situat în Iaşi, după identificarea prealabilă a acestor bunuri a stabilit valoarea lor la suma de 1.252.587.028 lei, sumă contestată de reclamant sub motiv că nu au fost identificate şi evaluate toate bunurile mobile aflate în patrimoniu, nu s-a actualizat valoarea lor iar unele au fost evident greşite.
Urmare acestor obiective, expertiza a fost refăcută, bunurile mobile fiind stabilite la valoarea de 4.387.948.090 lei actualizată cu indicele de inflaţie pe perioada 31 august 2000 - 31 decembrie 2003.
Expertiza tehnică în construcţii a evaluat lucrările de construcţie şi amenajare a spaţiului din Iaşi, investiţie cumpărată la preţul de 3.339.686.000 lei de societatea pârâtă conform contractului din 6 august 2000, continuată şi finalizată din surse financiare proprii, determinând valoarea acesteia în patru variante de preţ ce includ şi TVA, urmare repetatelor obiecţiuni formulate de societatea pârâtă referitoare la aplicarea unui indice de uzură, cantităţii de lucrări incorect determinate, preţuri fără nici un suport real.
Expertiza a stabilit o valoare tehnică actualizată la preţ de vânzare de 7.973.475.000 lei, o valoare prin deviz general de 9.308.000.000 lei, o valoare de piaţă de 9.966.844.000 lei şi o valoare patrimonială de înlocuire de 10.947.480.000 lei (valoarea actuală în situaţia executării în prezent a lucrărilor de amenajare).
Pornind de la cele două expertize menţionate şi în baza balanţei de verificare sintetică a construcţiilor întocmită la 9 septembrie 2002, data retragerii reclamantului, expertiza contabilă a stabilit activul net de împărţit, în două variante, prima variantă luând în calcul valoarea de piaţă a investiţiei iar varianta a doua valoarea patrimonială de înlocuire a acesteia, stabilind cota cuvenită reclamantului la suma netă actualizată cu indicele de inflaţie de 3.034.012.200 lei şi respectiv 3.312.710.800 lei.
Tribunalul a stabilit cota ce revine reclamantului din activul net la suma de 2.967.680.700 lei prima variantă a expertizei, cea care a avut în vedere valoarea de piaţă a investiţiei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC E.D. SRL Iaşi, criticând-o pentru netemeinicie deoarece în urma expertizei efectuate în prima fază a procesului situaţia de fapt a fost greşit stabilită.
S-a susţinut că prima instanţă a neglijat faptul că expertizele efectuate în dosar sunt doar probe ale procesului şi că aceste probe pot fi sau nu însuşite în întregime, trebuind a fi coroborate cu celelalte probe din dosar.
Apelanta a mai arătat că rapoartele de expertiză au fost reţinute în mod discriminatoriu, fiind respinse integral obiecţiunile sale şi cererile de contraexpertiză, chiar şi în condiţiile în care împotriva unuia din experţi s-a început urmărirea penală. Deşi la dosar existau înscrisuri care arătau că patrimoniul este mai mic decât cel reţinut prin expertize, instanţa nu le-a luat în calcul, experţii au depăşit cu mult cadrul obiectivelor stabilite făcând aprecieri de drept sau înlăturând din evaluare operaţiuni ca fiind fictive.
S-a mai susţinut că, instanţa de fond a greşit deoarece prin neindicarea in terminis a bunurilor societăţii au fost cuprinse în expertiză şi bunuri care nu erau la data retragerii proprietatea pârâtei fiind achiziţionată după acea dată şi nu s-a ţinut cont de faptul că bunurile mobile sunt bunuri cu durată de viaţă relativ mică.
Cu privire la concluziile însuşite de tribunal din expertiza imobiliară, s-a arătat că s-au luat în calcul îmbunătăţirile care la expirarea contractului se cuvin locatorului, instanţa a procedat la împărţirea patrimoniului societăţii deşi la dosar exista şi contractul de închiriere a spaţiului, evaluat de expertiză ca proprietate.
Instanţa, de asemeni, nu a reţinut că o parte din îmbunătăţiri au fost efectuate după retragerea lui I.C. şi deci nu ar fi trebuit împărţite.
Pârâta apelantă mai arată că ambele rapoarte de expertiză a căror valoare a contestat-o, pleacă de la o premiză greşită şi anume nu iau în considerare valoarea de piaţă care este singura cale corectă de determinare a valorii patrimoniului la care trebuie raportată pretenţia pârâtului.
Se mai susţine că pe cele două expertize de evaluare au fost fundamentate concluziile expertizei contabile şi aceasta însuşită integral de instanţă, deşi nu se stabileşte activul net întrucât nu s-a luat în calcul şi pasivul societăţii.
Apelanta conchide că prin modul în care au fost efectuate expertizele de specialitate şi ulterior prin modul în care concluziile acestora au fost preluate de instanţă, rezultatul final al procesului a fost viciat, acordându-se reclamantului o sumă mult mai mare.
Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, prin Decizia nr. 24 pronunţată la 27 februarie 2006, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei obligând-o să plătească reclamantului suma de 9.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reţinând în esenţă, că în cauză s-au efectuat mai multe expertize tehnico-contabile de evaluare bunuri mobile şi imobile, că părţile au formulat obiecţiuni, la care experţii au răspuns şi că expertizele admise şi efectuate în cauză au avut suport în înscrisurile depuse la dosar.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel, pârâta SC E.D. SRL a declarat recurs motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs invocate, recurenta arată că instanţa de apel a aplicat greşit legea prin neîncuviinţarea efectuării de noi expertize în condiţiile în care împotriva unuia din experţi s-a început urmărirea penală pentru mărturie mincinoasă şi prin necoroborarea concluziilor expertizelor deja efectuate cu înscrisurile de la dosar.
Recurenta menţionează că dreptul intimatului la echivalent bănesc al cotei de 1/3 din patrimoniul societăţii este indubitabil, singura chestiune care trebuia cântărită, este cât anume este acest patrimoniu.
Mai arată recurenta că în condiţiile în care înscrisurile depuse la dosar care arată situaţia juridică a îmbunătăţirilor la imobil, au fost ignorate iar proba proprietăţii bunurilor mobile nu a fost făcută niciodată, judecători ai cauzei au fost experţii desemnaţi să efectueze rapoartele de expertiză.
Se mai arată că instanţa şi-a însuşit integral concluziile expertizelor, fără a le analiza justeţea şi fără a le corobora cu înscrisurile depuse şi că probele se interpretează în ansamblu iar expertiza este o simplă probă, nu reprezintă adevăruri infailibile, conţin greşeli flagrante în concluziile lor şi s-a făcut o aplicare greşită a legii încă de la încuviinţarea acestora.
Astfel, arată recurenta, la expertiza imobiliară nu a fost fixat, corect de la început cadrul expertizei, neindicându-se expertului ce anume îmbunătăţiri să evalueze, efectuate în ce interval de timp, aşa încât s-au evaluat şi îmbunătăţiri preexistente sau ulterioare.
Cu privire la expertiza mobiliară, recurenta arată că nu s-a făcut înainte nici o dovadă a proprietăţii bunurilor evaluate astfel încât a fost evaluat orice bun mobil găsit de expert în spaţiu.
În contextul acestui motiv, recurenta arată că instanţa trebuia să verifice cu un expert contabil fişa mijloacelor fixe şi celelalte acte contabile, şi să indice clar care este latura activă a patrimoniului care trebuia evaluată.
Neprocedând astfel s-a ajuns la a fi evaluate îmbunătăţiri la imobile făcute după retragerea din societate a intimatului şi asupra cărora acesta nu are nici un drept.
În privinţa expertizei mobiliare, arată recurenta, instanţa nu a cenzurat faptul că imobilele sunt în esenţa lor fungibile, că erau bunuri cu durată mică de întrebuinţare care fuseseră deja casate şi schimbate.
Recurenta arată că a fost încălcată legea deoarece s-a împărţit ceea ce nu era proprietatea societăţii la data retragerii sau nu mai exista la data evaluării.
Se mai susţine că a fost răsturnată de către instanţele de fond sarcina probei, susţinându-se că SC E.D. SRL trebuia să demonstreze ce bunuri nu sunt ale societăţii, când în realitate sarcina probei revenea reclamantului, iar consecinţa a fost că patrimoniul a fost supradimensionat prin simpla afirmaţie a reclamantului, care a indicat patrimoniul în mod global ca fiind alcătuit din toate bunurile dintr-o anumită locaţie.
Recurenta mai arată că ulterior acestor greşeli de concepţie a administrării probei cu expertiză, expertizele în sine au greşeli în sensul că la evaluarea îmbunătăţirilor la imobile s-au utilizat acte normative abrogate şi s-au luat în calcul valoarea de deviz de la data realizării şi nicidecum valoarea de piaţă la data retragerii cum era firesc.
Este vorba de îmbunătăţiri la o unitate de alimentaţie publică, acestea au o durată relativ mică de viaţă, ceea ce înseamnă că valoarea lor nu are o constanţă în timp. Ceea ce trebuia împărţit, conchide recurenta, este nu valoarea obţinută pe bază de norme „de catalog" (care nu iau în calcul uzurile morale de gradul 2) ci acea valoare care ar fi obţinută la vânzarea imediată a tuturor activelor pe piaţa liberă.
În contextul acestei afirmaţii recurenta menţionează că scopul legii nu este decât acela de a împărţi în termeni reali toate câştigurile şi pierderile iar instanţele au greşit neîmpărţind valoarea de piaţă.
Se mai susţine în motivele de recurs că judecătorii fondului au încălcat legea nu au analizat implicaţiile juridice ale contractelor în baza cărora părţile deţin spaţiul şi nu au diminuat sumele cuvenite intimatului de asemeni nu au ţinut cont de faptul că spaţiul este închiriat şi că îmbunătăţirile efectuate se cuvin la sfârşitul derulării contractului proprietarului.
Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligaţia administrării de noi expertize de specialitate de către instanţa de trimitere.
La termenul de judecată a recursului de astăzi 4 octombrie 2006, avocatul recurentei-pârâtă a analizat oral motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., invocând dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care arată că „indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304".
Înalta Curte a apreciat că motivul de recurs invocat oral este motiv nou formulat peste termenul de motivare a recursului, astfel că recursul pârâtei a fost analizat numai cu privire la motivele scrise şi depuse la dosar la 10 aprilie 2006, în termen legal.
Instanţa analizând Decizia recurată în raport de motivele de recurs invocate cât şi de actele şi înscrisurile de la dosar, constată că este legală.
Instanţa de apel corect a interpretat concluziile expertizelor efectuate în cauză şi nu poate fi reţinută ca întemeiată afirmaţia recurentei că judecători ai cauzei au fost experţii desemnaţi să efectueze rapoartele de expertiză.
Din actele dosarului rezultă fără echivoc că pârâta la judecata în fond a fost de acord cu efectuarea celor două expertize în construcţii şi în evaluarea bunurilor mobile cu consultarea a doi experţi consultanţi pentru pârâtă şi reclamantă, expert la care ulterior, pârâta a renunţat şi de altfel, nici nu s-a prezentat la convocarea acestuia.
De asemeni, pârâta a refuzat să pună la dispoziţia experţilor actele contabile ale societăţii.
Din actele dosarului nu rezultă că au fost evaluate bunuri mobile cumpărate după ieşirea din societate a reclamantului, potrivit facturilor fiscale de la dosar rezultă că sunt bunuri achiziţionate în anul 2000.
Cu privire la afirmaţia că expertizele au greşeli care nu au fost cenzurate la instanţa de judecată, se constată că experţii numiţi în cauză au analizat toate obiectivele stabilite de instanţă pentru aceste expertize şi au răspuns la toate obiecţiunile formulate de părţi.
Recurenta prin motivele de recurs, neîntemeiat susţine că instanţele au greşit neîmpărţind valoarea de piaţă, în situaţia în care instanţa de fond a stabilit cota ce revine reclamantului din activul net având în vedere tocmai valoarea de piaţă a investiţiei, motivat de faptul că investiţia reprezintă o sporire a patrimoniului pârâtei efectuată din surse financiare proprii ale societăţii.
Nu este întemeiată nici susţinerea cu privire la faptul că judecătorii fondului au încălcat legea, nu au analizat implicaţiile juridice ale contractelor în baza cărora se deţine spaţiul, că spaţiul este închiriat iar îmbunătăţirile efectuate se cuvin la sfârşitul derulării contractului proprietarului.
În contextul motivului anterior prezentat, instanţele corect au reţinut că investiţiile au sporit valoarea spaţiului în discuţie, crescându-i implicit atractivitatea faţă de clienţi, spaţiul va fi exploatat de pârâtă în folos propriu, cu obţinerea de profit timp de 15 ani cât durează locaţiunea după care investiţiile îi vor fi decontate de proprietar în raport de sporul de valoare creat la momentul restituirii imobilului.
În consecinţă, motivele de recurs invocate nefiind de natură a conduce la casarea sau modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la cheltuieli de judecată către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC E.D. SRL IAŞI, împotriva deciziei nr. 24 din 27 februarie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la 1500 RON cheltuieli de judecată intimatului-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2973/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2776/2006. Comercial → |
|---|
