ICCJ. Decizia nr. 398/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.398/2006
Dosar nr. 7665/2004
Şedinţa publică din 1 februarie 2006
Deliberând asupra recursurilor de faţă,
Reclamanta M.B. prin P.G. a solicitat obligarea pârâtei SC M.D.R. SRL la plata sumei de 11.018.937.634 lei din care 5.141.902.507 lei reprezentând suma minimă garantată şi 5.877.035.127 lei majorări de întârziere, calculate conform contractului de asociere din 25 septembrie 1995, pe perioada 1 iunie 1996 – 30 aprilie 2002.
Motivându-şi acţiunea reclamanta arată că a încheiat cu pârâta contractul de asociere din 25 septembrie 1995, pe o perioadă de 25 de ani, iar din art. 6.5 din contract rezultă că, în caz de întârziere în executarea obligaţiilor se plătesc penalităţi conform legii de la data la care suma trebuia plătită şi până la data achitării.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969, art. 1073 şi art. 1084 C. civ., art. 1 C. com., art. 4.1 şi 6.5 din contract, HG nr. 21/1998, HG nr. 354/1999, HG nr. 564/2000, HG nr. 1043/2001, art. 439 C. com.
Reclamanta susţine că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi datorează sumele solicitate.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 61 din 6 aprilie 2004 a admis în parte, acţiunea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă la 710.253.655 lei contra-valoare debit şi 636.229.798 lei penalităţi pe perioada 16 septembrie 1999 – 30 aprilie 2002.
A fost respinsă ca prescrisă cererea privind perioada 1996 – 15 septembrie 1999 şi s-a respins cererea de cheltuieli ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că părţile au încheiat contractul de asociere din 25 septembrie 1995, care, în art. 4.1 prevede că pârâta datorează 1,5 % din încasările nete lunare ale fiecărui restaurant dar nu mai puţin de 2000 dolari SUA /lună, indexat cu indicele de creştere a preţurilor (conform art. 4.2 din contract).
S-a apreciat ca fiind corectă interpretarea dată de expertul U.V.L. art. 4.2 din contract, în sensul că la suma minimă lunară calculată la data semnării contractului se aplică indicele de creştere a preţurilor lunii în care se deschid restaurantele, suma minimă lunară fiind aceeaşi pentru toate restaurantele, motiv pentru care instanţa nu a omologat raportul de expertiză şi a apreciat că reclamanta nu a probat suma de 11.018.937.634 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi.
Reclamantul invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Se susţine că a fost greşit aplicată prescripţia întrucât în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 12 din decretul nr. 167/1958 fiind un contract cu executare succesivă şi că se aplică dispoziţiile OG nr. 61/2002 astfel că termenul de prescripţie este de 5 ani.
Se mai arată şi că diminuarea cotei conform diminuării suprafeţelor de teren intră în vigoare doar de la semnarea actului adiţional.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată recurentul apreciază că a fost depusă o copie a ordinului de plată prin care a fost achitat onorariul de expert consilier şi se putea dispune obligarea de a depune originalul în loc să se considere nedovedite cheltuielile de judecată.
Pârâta formulează critici ce se pot încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 8, şi 9 C. proc. civ.
Astfel pârâta susţine că a fost greşit interpretat contractul de asociere privind indexarea sumei minime garantate.
În ceea ce priveşte calculul penalităţilor, pârâta consideră că în speţă se aplică dispoziţiile art. 251 C. com. şi decretul nr. 167/1958 şi nu OG nr. 61/2002, raporturilor dintre părţi aplicându-li-se în întregime legea comercială.
Se mai arată că pârâta este cea care a plătit onorariul de expertiză.
Recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Referitor la recursul reclamantului.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă contractului, aceasta este legea comercială pentru întregul contract având în vedere că părţile au menţionat expres că încheie un contract de asociere în baza art. 251-256 C. com. şi prin urmare termenul de prescripţie aplicabil este cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958 şi nu cel de 5 ani din OG nr. 61/2002, respectiv art. 138. (De altfel OG nr. 61/2002 a fost abrogată prin art. 1 din Legea nr. 174 din 17 mai 2004).
În aceste condiţii termenul de prescripţie este îndeplinit pentru pretenţiile din perioada 1 iunie 1996 – 15 septembrie 1999 aşa cum se reţine în sentinţa de fond.
Acest termen nu a fost nici întrerupt neoperând dispoziţiile art. 12 din decretul nr. 167/1958, deoarece fiind vorba despre prestaţii succesive, nu s-a dovedit întreruperea prescripţiei pentru fiecare dintre aceste prestaţii.
Nici critica referitoare la greşita respingere a cheltuielilor de judecată nu este întemeiată întrucât onorariul de expert a fost achitat de pârâtă, iar cel al expertului asistent era obligaţia reclamantului să-l plătească nefiind obligatorie desemnarea unui expert consultant al părţii. În acest sens a apreciat instanţa de fond că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată, onorariul de expert fiind plătit de pârâtă.
În ceea ce priveşte însă critica referitoare la pretenţiile care se datorează şi întinderea acestora ea este întemeiată dar sub următoarele aspecte:
Actul adiţional nr. 2 din 25 octombrie 1995 priveşte doar posibilitatea extinderii contractului şi la alte terenuri confirmându-se că părţile nu au reglementat problema diminuării sumei minime datorate ca urmare a unor restituiri de terenuri; dimpotrivă soluţia era aceea a înlocuirii terenurilor şi era deja prevăzută în contract.
Expertiza dispusă în cauză nu a făcut calculul sumelor datorate în raport de dispoziţiile contractuale iar instanţa, în loc să dispună refacerea expertizei a înlăturat-o pornind de la consideraţiile şi interpretările expertului asistent al reclamantului.
Referitor la recursul pârâtei se constată că motivul privind indexarea sumei minime garantate cu indicele de creştere a preţurilor de la data deschiderii fiecărei locaţii este neîntemeiat.
Astfel art. 4.2 din contractul de asociere menţionează că indexarea se recalculează în luna decembrie a fiecărui an dar indicele de creştere al preţurilor folosit pentru acest calcul este cel pentru luna în care se deschide restaurantul. Folosindu-se expresia restaurant la singular şi deschiderea fiecărui restaurant făcându-se la date diferite, interpretarea corectă este aceea că se va folosi indicele de creştere a preţurilor diferenţiat pentru fiecare locaţie, cum corect a şi interpretat instanţa de fond.
Motivul de recurs referitor la penalităţi este însă întemeiat.
În speţă se aplică art. 251-256 C. com. aşa cum au stabilit părţile în contract şi nu dispoziţiile privind creanţele bugetare.
Prin urmare, aşa cum nu se aplică dispoziţiile speciale privind prescripţia nu se aplică nici dispoziţiile privind calculul de majorări de întârziere urmând a se administra noi probe pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei clauzei penale în contractul de asociere în raport de caracterul esenţial al determinării prealabile a daunelor reprezentate de penalităţile de întârziere.
Aceste aspecte urmează a fi puse în discuţia părţilor pentru stabilirea unei situaţii de fapt deplin stabilite căreia să i se aplice legea, respectiv contractul.
Pentru refacerea expertizei şi în raport şi de aspectele privind penalităţile se va casa sentinţa conform art. 314 C. proc. civ. şi se va trimite dosarul spre rejudecare Tribunalului Bucureşti competent să judece la această dată fondul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul M.B. şi pârâta SC M.D.R. SRL Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 61 din 6 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 1 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 566/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 389/2006. Comercial → |
|---|
