ICCJ. Decizia nr. 4028/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4028/2006
Dosar nr. 25327/3/2005
Şedinţa publică din 7 decembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 4329 din 24 octombrie 2005, a admis excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1 aprilie – 30 iunie 2002. A fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A.F.I. cu sediul social în Bucureşti împotriva pârâtei SC T.P.C. SRL cu sediul social în Bucureşti, având ca obiect plata chiriei şi penalităţilor pentru perioada indicată anterior.
De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea pentru pretenţiile aferente perioadei 1 iulie 2002 – 30 aprilie 2005.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că prin H.C.G.M.B. nr. 59/1997, C.G.M.B. a aprobat încheierea de contracte de colaborare pentru repararea, modernizarea şi exploatarea spaţiilor cu altă destinaţie decât locuinţă aflate în administrarea consiliului, cu agenţi economici care funcţionează în exclusivitate în spaţiile respective.
Ulterior, prin dispoziţia nr. 778 din 15 ianuarie 1998 Primarul General al Municipiului Bucureşti a dispus încetarea de drept a contractelor de închiriere sau asociere cu Primăria Municipiului Bucureşti ale căror clauze au fost încălcate şi s-a prevăzut pentru utilizatorii spaţiilor cu altă destinaţie care nu au contracte directe şi investesc în lucrări de construcţii şi instalaţii, posibilitatea folosinţei în continuare a spaţiilor, în schimbul plăţii unei chirii calculate conform H.C.G.M.B. nr. 59/1997, pe fişe de calcul.
În acest cadru a fost analizată cu prioritate excepţia invocată din oficiu, reţinându-se că în speţă se aplică termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care curge distinct pentru sumele datorate în fiecare lună, conform art. 12 din decret.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat că între părţi nu există raporturi contractuale, în acest caz contravaloarea folosinţei spaţiului va fi recuperată decât cel mult pe tărâm delictual, lipsind premisa unor raporturi decurgând dintr-un contract încheiat de părţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 379 din 23 iunie 2006, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A.F.I. – Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 4329 din 24 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 3740/2005, în sensul că a desfiinţat în parte hotărârea apelată şi a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru judecarea în fond a cererii privind lipsa de folosinţă a spaţiului pentru perioada 11 iulie 2002 – 30 aprilie 2005. De asemenea, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale instanţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a stabilit că deşi s-a motivat respingerea acţiunii pentru că între părţi nu a existat contract de închiriere, totuşi s-a reţinut că pârâta utilizează spaţiul cu altă destinaţiei situat la adresa indicată, din luna aprilie 2002 şi refuză în mod nejustificat să achite sumele datorate cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă. Reclamanta a solicitat contravaloare lipsă de folosinţă şi nu chirie.
Această abordare a obiectului cererii cu care a fost investită instanţa echivalează practic cu o necercetare a fondului cauzei, care determină trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea analizării contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 11 iulie 2002 – 30 aprilie 2005.
Împotriva deciziei comerciale nr. 379 din 23 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a promovat recurs reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. Bucureşti, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului şi constatarea că dreptul material la acţiune al reclamantei nu s-a prescris în ceea ce priveşte perioada 1 aprilie 2002 – 30 iunie 2002 şi ca o consecinţă să fie trimisă cauza spre rejudecare, fiind invocat ca temei de drept art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, recursul declarat de reclamantă urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Din verificarea întregii documentaţii existente, apare fără echivoc că reclamanta A.F.I. – Bucureşti, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 iulie 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a solicitat obligarea pârâtei SC T.P.C. SRL Bucureşti la plata sumei de 55.668,76 dolari S.U.A. plătibili în lei la cursul zilei de la data punerii în executare a titlului judecătoresc, sumă ce reprezintă contravaloarea folosinţei spaţiului şi penalităţii de întârziere pentru perioada 1 aprilie 2002 – 30 aprilie 2005.
Ulterior, la data de 14 septembrie 2005, aceiaşi reclamantă şi-a precizat acţiunea şi a depus calculele efectuate în lei, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 159.886,24 lei Ron, menţinând argumentarea iniţială că reprezintă contravaloarea folosinţă spaţiu şi penalităţi corespunzătoare, totul pentru perioada 1 aprilie 2002 – 30 aprilie 2005.
Instanţele judecătoreşti anterioare printr-o completă şi integrală apreciere a probelor au stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, cu întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din folosinţa spaţiului, precum şi cadrul legal aplicabil litigiului de natură comercială.
Nu poate fi primită teza acreditată de recurentă conform căreia trebuia făcută distincţia între prescripţia de drept comun reglementată de Decretul nr. 168/1958 şi prescripţia specială aplicabilă în materia creanţelor bugetare, iar în cauză s-ar regăsi dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, drept ce se prescrie în termen de 5 ani.
Amplu documentat şi bine argumentat s-a apreciat de ambele instanţe că între părţi nu există raporturi contractuale, iar actele administrative invocate de reclamantă stabilesc numai cadrul în care urmau să se încheie contractele de colaborare cu privire la spaţiile cu destinaţie comercială.
Aşa cum s-a expus anterior, prin verificarea obiectului cererii de chemare în judecată, în esenţă reclamanta a urmărit realizarea unor creanţe care izvorăsc din folosinţa spaţiului în litigiu. În recuperarea sumelor de bani pretinse, guvernează termenele instituite prin Decretul nr. 167/1958. Este unanim admis că termenul general de prescripţie de 3 ani este aplicabil raporturilor civile obligaţionale, celor care au în conţinutul lor drepturi de creanţă şi îndatoririle corelative. Conform art. 3 alin. (1) raportat la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 „termenul prescripţiei este de 3 ani" şi el curge distinct pentru sumele datorate în fiecare lună de către pârâtă (G.B., drept civil român ediţia a X-a revăzută şi adăugită, E.U.J. Bucureşti, 2005 pg. 271). Astfel operează pe deplin prescripţia dreptului la acţiune pentru pretenţiile reclamantei aferente perioadei 1 aprilie – 30 iunie 2002.
Raţiunile juridice expuse, în contextul probator administrat în cauză, demonstrează că a fost just apreciată situaţia de fapt şi de drept, urmând a respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, nefiind întrunite nici una din cererile dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., menţinând ca legală şi temeinică Decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI Bucureşti – A.F.I. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 379 din 23 iunie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4093/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4026/2006. Comercial → |
|---|
