ICCJ. Decizia nr. 491/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.491/2006
Dosar nou nr. 5251/1/2005
Dosar vechi nr. 1210/2005
Şedinţa publică din 7 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 3697 din 15 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în dosarul nr. 3684/2003, s-a admis, în parte acţiunea reclamantului, M.B. şi a fost obligată pârâta SC A.C. SRL să-i plătească echivalentul în lei a sumelor de 4.590 dolari S.U.A., reprezentând cotă profit şi 4.725,76 dolari S.U.A., reprezentând penalităţi de întârziere.
Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că, aceste obligaţii rezultă din contractul de asociere din 31 iulie 1997, obligaţii care nu au fost executate văzând art. 13 alin. (3) din contract precum şi dispoziţiile art. 969 şi 1066 C. civ., art. 251 – 256 C. com.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia comercială nr. 47 din 25 ianuarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 1104/2004 s-a respins apelul declarat de pârâtă.
Având în vedere dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., cu motivarea că, prin Decizia susmenţionată instanţa a omis să se pronunţe şi cu privire la cererea de apel conexă formulată de reclamant, Curtea de Apel a pronunţat şi Decizia comercială nr. 126 din 22 februarie 2005, prin care a admis apelul declarat de reclamant şi a schimbat sentinţa instanţei de fond în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului şi suma de 892,74 dolari S.U.A., echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei de 2.795 dolari S.U.A., cotă profit, pentru perioada 1 februarie 2000 – 25 octombrie 2000, stabilită prin sentinţa comercială nr. 8321 din 13 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială. S-a menţinut restul dispoziţiilor.
Pentru a pronunţa această din urmă decizie a reţinut că reclamanta poate pretinde penalităţi de întârziere pentru neplata la termen a obligaţiei principale aşa cum a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 8321/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, dar numai pentru perioada cât contractul în baza căreia se solicită este în fiinţă, cererea de acordare a penalităţilor şi pentru perioada ulterioară rezilierii contractului ne mai având acelaşi temei invocat prin cererea de chemare în judecată, cauza juridică neputând fi schimbată de instanţa de judecată.
În raport de această motivare, s-a concluzionând că, reclamanta nu este îndreptăţită decât la suma de 892,74 dolari S.U.A. cu acest titlu pe care instanţa de fond, nelegal, nu a acordat-o şi soluţia a fost schimbată în aceste limite.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părţi.
Recursul pârâtei urmează a fi anulat ca netimbrat.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 modificată şi ale art. 3 din OG nr. 32/1995, modificată, cererile adresate instanţelor de judecată trebuie timbrate cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, potrivit legii, neîndeplinirea acestei obligaţii fiind sancţionată potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată şi art. 9 din OG nr. 32/1995, modificată cu anularea cererii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în vedere recurentei pârâte îndeplinirea acestei obligaţii potrivit actului de procedură aflat la dosar dar nu s-a conformat încât, neexistând nici o cauză legală de scutire sau amânare la plată a acestor taxe, se va da eficienţă textelor de lege susevocate şi recursul pârâtei va fi anulat, ca netimbrat.
Referitor la recursul declarat de reclamant s-au invocat drept temeiuri de drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi s-a susţinut în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală deoarece procentul de 0,2 % pe zi de întârziere este o penalitate care îşi are izvorul în lege şi nu în contract şi curge nelimitat până la data achitării integrale a debitului.
Totodată, suma a fost eronat calculată chiar şi pentru perioada admisă, în realitate suma aferentă perioadei reţinută de instanţă fiind de 989,43 dolari S.U.A. şi nu de 892,74 dolari S.U.A. cât s-a acordat.
Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Pronunţând Decizia recurată instanţa de apel a avut în vedere clauzele contractului fără a denatura prin interpretarea dată conţinutul cauzei penale prevăzută în art. 13 din contract, care a suferit modificări, în baza H.C.G M.B. nr. 221/1998 prin reducerea cuantumului convenit şi avut în vedere de instanţă, la 1 % pentru primele 30 de zile respectiv, 2 % pentru perioada ce depăşeşte, la 0,2 % zi încât, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.
Soluţia dată este însă nelegală prin limitarea sumei datorată cu acest titlu la perioada cât contractul a fost, în fiinţă, deoarece penalităţile ca daune moratorii se datorează pentru neexecutarea la termen a obligaţiei contractuale pe toată durata cât executarea a fost întârziată până la plata efectivă a acesteia, acesta fiind şi voinţa părţilor.
Aşa fiind, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat şi în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ. recursul reclamantei va fi admis şi soluţia schimbată în sensul că pârâta va fi obligată şi la plata sumelor pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere în sumă totală de 5.780,06 dolari S.U.A. soluţie care lipseşte de interes analizarea motivului de recurs care vizează calculul greşit al sumei acordate de instanţa de apel.
Se vor menţine restul dispoziţiilor hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC A.C. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 126 din 22 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti.
Admite recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva aceleiaşi decizii, modifică Decizia atacată în sensul că admite apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei comerciale nr. 3697 din 15 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, pe care o schimbă în parte în sensul că admite capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere aferente sumei stabilită prin sentinţa civilă nr. 8321/2000 şi obligă pârâta către reclamantă la plata sumei de 5.780,06 dolari S.U.A. cu acest titlu aferentă perioadei 1 mai 2000 – 28 februarie 2003, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 492/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 462/2006. Comercial → |
|---|
