ICCJ. Decizia nr. 492/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.492/2006
Dosar nou nr. 9003/1/2005
Dosar nr. 2154/2005
Şedinţa publică din 7 februarie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Constată că prin sentinţa civilă nr. 1702/ C din 20 septembrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 598/Com/2004 al Tribunalului Braşov, s-a dispus admiterea în parte a acţiunii civile formulată de către reclamantul M.A.I. Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC T. SA Zărneşti, şi în consecinţă:
S-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 272.414.573 lei cu titlu de pretenţii, reprezentând contravaloare penalităţi de întârziere pentru debitul datorat în perioada 5 decembrie 1997 – 15 martie 1999 calculate începând cu data de 1 iulie 1999 şi până la data de 30 iunie 2000.
Au fost respinse celelalte pretenţii formulate de către reclamantă împotriva pârâtei, dreptul la acţiune pentru solicitarea acestora fiind prescris.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul M.A.I. şi pârâta SC T. SA Zărneşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Braşov prin Decizia civilă nr. 34/ AP din 17 martie 2005, a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut în privinţa apelului reclamantei că, faţă de caracterul accesoriu al penalităţilor de întârziere, raportat la datoria principală care este prescrisă, în mod legal, au fost respinse şi aceste pretenţii ca fiind prescrise având aceeaşi soartă, neintervenind cauze de suspendare sau întrerupere, iar termenul de prescripţie este cel general de 3 ani şi nu cel prevăzut de OG nr. 92/2003.
Cât priveşte apelul pârâtei s-a reţinut că, întrucât, natura juridică a litigiului a fost, irevocabil, stabilită prin Decizia civilă nr. 31/ F din 19 decembrie 2002 a Curţii de Apel Braşov, menţinută prin Decizia nr. 3783 din 2 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, iar cererea de repunere pe rol a fost formulată anterior acestui moment, în mod legal, a fost respinsă excepţia perimării, reclamantului neputându-i-se imputa starea de pasivitate cerută de art. 248 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs ambele părţi.
Reclamantul a criticat hotărârea sub aspectul modului cum a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune deoarece, pentru serviciul prestat în perioada martie 1995 – decembrie 1996, acţiunea a fost soluţionată, irevocabil, la 4 iulie 2000, iar pentru serviciul prestat în perioada ianuarie 1997 – 15 martie 1999, acţiunea a fost soluţionată, irevocabil, la 20 iunie 2001, titlurile fiind supuse executării încât, la 5 decembrie 2000 când s-a înregistrat pe rol prezenta acţiune având ca obiect plata penalităţilor de întârziere aferente acestor pretenţii, dreptul nu era prescris.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta a criticat hotărârea cu privire la modul cum a fost soluţionată excepţia perimării acţiunii indicând drept temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi a arătat că la 1 aprilie 2001, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., Tribunalul Braşov a suspendat cauza, până la soluţionarea unui litigiu anterior între părţi care făcea obiectul dosarului nr. 1213/1999, aflat pe rolul Tribunalului Braşov.
Soluţionarea finală a dosarului nr. 1213/1999 s-a făcut prin Decizia nr. 3907 din 20 iunie 2001, pronunţată în dosarul nr. 5842/2000, data de 20 iunie 2001 fiind aceea la care motivele de suspendare au încetat.
În conformitate cu prevederile art. 248 alin. (3) C. proc. civ., termenul de perimare, în materie comercială, fiind de 6 luni, şi motivele suspendării au încetat la data de mai sus rezultă că, repunerea cauzei pe rol, la 19 februarie 2002, excede termenului de 6 luni, astfel că, excepţia de perimare trebuia admisă şi nu respinsă.
A mai arătat recurenta că afirmaţia instanţei de apel că natura juridică a litigiului a fost irevocabil, stabilită la data de 2 octombrie 2003, deci ulterior cererii de repunere pe rol, este inexactă, deoarece această decizie a confirmat caracterul comercial al litigiului.
Recursurile sunt nefondate.
Dreptul la acţiune al reclamantei în cazul unor prestaţii succesive precum, penalităţile de întârziere, se stinge printr-o prescripţie deosebită, conform art. 12 din decretul nr. 167/1958, modificat.
Aşa fiind, pentru fiecare debit nou creat în fiecare lună curge o nouă prescripţie deosebită de la data la care obligaţia neexecutată devine scadentă aşa cum a fost stabilită de părţi şi nu de la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti de obligare la plata debitului principal, chiar dacă s-au obţinut astfel de hotărâri, acestea având alt obiect şi neputând constitui temei pentru întreruperea termenului în prezenta cauză.
Prin urmare, în mod legal, s-a reţinut că, prin acţiunea introdusă la 5 decembrie 2000, reclamanta nu putea pretinde decât plata penalităţilor de întârziere aferente perioadei 1 iulie 1999 şi până la data de 30 iunie 2000 şi nu pentru perioada anterioară, termenul de prescripţie fiind cel general de 3 ani şi nu de 5 ani, creanţa rezultând dintr-un contract.
Faţă de considerentele arătate, recursul formulat de reclamantă va fi respins conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., excepţia fiind soluţionată cu respectare legii.
Referitor la recursul pârâtei se constată, de asemenea, că soluţia dată în apel este legală, motivul de recurs invocat încadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta criticând modul nelegal de soluţionare a excepţiei perimării, aspectele legate de natura convenţiei ca fiind civilă sau comercială fiind în legătură tocmai cu modul de soluţionare a acestei excepţii.
Pe de altă parte, este adevărat că, termenul de perimare în materie comercială este de 6 luni, potrivit art. 248 C. proc. civ. dar, în cauză, invocându-se, totodată, excepţia de necompetenţă materială în soluţionarea cauzei de către instanţa comercială, ceea ce a declanşat un conflict de competenţă, în favoarea acestei din urmă instanţe, nu poate fi imputat părţii ceea ce s-a stabilit ulterior expirării termenului de 6 luni.
Aşa fiind, nici recursul pârâtei nu este fondat şi, în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul M.A.I. şi de pârâta SC T. SA, împotriva deciziei nr. 34 din 17 martie 2005 a Curţii de Apel Braşov, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 493/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 491/2006. Comercial → |
|---|
