ICCJ. Decizia nr. 493/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.493/2006
Dosar nr. 9307/1/2005
Dosar vechi nr. 2230/2005
Şedinţa publică din 7 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 9069 din 30 iunie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 30 iunie 2004 a fost respinsă ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii în pretenţii băneşti, excepţie formulată de către pârâtă. Pe fondul cauzei a fost respinsă ca nefondată cererea formulată ca cerere reconvenţională în dosarul nr. 16043/2003 şi disjunsă sub nr. de dosar nr. 2390(2004) promovată de reclamanta A.V.A.S. în contradictoriu cu pârâta SC E.M. SRL, cererea având ca obiect obligarea pârâtei la daune-interese ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale, aşa cum a fost precizată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin sentinţa comercială nr. 2363 din 18 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost disjunsă din dosarul nr. 16043/2003 formându-se dosarul nr. 2390/2004, cererea reconvenţională formulată de A.V.A.S. şi care are ca obiect obligarea SC E.M. SRL la plata sumei de 50.729.512.973 lei reprezentând penalităţi contractuale calculate în conformitate cu dispoziţiile art. 5.4 din contractul având ca obiect vânzarea-cumpărarea de acţiuni, până la data de 31 martie 2003 şi în continuare până la soluţionarea definitivă a litigiului.
Cererea reconvenţională a fost precizată la data de 21 aprilie 2004, în sensul că A.P.A.P.S. înţelege să-şi însuşească şi să susţină cererea reconvenţională înregistrată la 24 octombrie 2003, cerere semnată de domnul director general dr. B.S. În consecinţă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 50.724.519.973 lei, reprezentând daune interese şi actualizarea acesteia până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa în cauză.
S-a arătat că, prin întâmpinare, pârâta SC E.M. SA a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capetele din cererea principală, faţă de Decizia comercială nr. 63 din 21 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi cu privire la cererea de acordare a penalităţilor de întârziere, raportat la aceeaşi decizie.
Pe fond s-a solicitat respingerea cererii, întrucât contractul nu mai este în vigoare iar referirea reclamantei la OG nr. 25/2002 modificată prin OG nr. 40/2003 este nefondată, deoarece la data intrării în vigoare a actului normativ contractul nu mai era în vigoare.
Tribunalul a reţinut că este investit cu cererea A.V.A.S. având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 50.724.512.974 lei, reprezentând daune interese pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către pârâtă la valoarea reactualizată.
A fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă cu motivarea că Decizia comercială nr. 63/2003 se referă la respingerea cererii de acordare a penalităţilor de întârziere, penalităţi ce sunt daune interese moratorii, pe când daunele interese solicitate de partea în cauză nu pot fi decât compensatorii. Deci s-a considerat că nu este întrunită condiţia triplei identităţi, respectiv lipsa de identitate a obiectului cererii.
Referitor la fondul cauzei s-a apreciat că suma de 50.724.512.973 lei pretinsă cu titlu de daune interese se întemeiază pe art. 5.4 al contractului care reprezintă o clauză de penalitate (art. 1088 C. civ.) şi nu o clauză penală conform art. 1066 C. civ., ca modalitate de anticipare a prejudiciului în caz de neexecutare. Cum daunele interese au fost solicitate în condiţiile art. 1082 C. civ., trebuiau demonstrate conform art. 1169 C. civ., prejudiciul, culpa pârâtei şi legătura cauzală dintre acestea, probele corespunzătoare nefiind realizate în speţă.
În ce priveşte referirea reclamantei la dispoziţiile art. 21 din OG nr. 25/2002 instanţa a reţinut că, dincolo de dispoziţiile art. 5 C. civ. relativ la activitatea legii civile, chiar dispoziţiile legii speciale vorbesc despre daune interese, fără a scuti de dovadă autoritatea statală în privinţa acestora.
Faţă de considerentele expuse instanţa a considerat ca nefondată cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 50.724.512.973 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 186 din 4 martie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de A.V.A.S., împotriva sentinţei menţionate.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs, în termen, A.V.A.S. Bucureşti solicitând, în temeiul art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei instanţei de fond cu consecinţa admiterii acţiunii sale şi obligării pârâtei la plata sumei solicitate cu titlu de daune interese, cu actualizarea acesteia până la data plăţii efective.
Deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a indicat aceste texte la început şi la sfârşit, generic, fără a-şi motiva recursul în raport de fiecare text invocat. În sinteză, motivele invocate de recurentă sunt următoarele:
Decizia atacată conţine motive contradictorii întrucât modificarea temeiului juridic al acţiunii nu a intervenit în faţa instanţei de apel ci în faţa instanţei de fond, prin precizările din 9 februarie 2004, ca fiind întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (1) din OG nr. 25/2002. Solicitarea în privinţa daunelor interese, care sunt distincte de penalităţile de întârziere, nu a avut la bază dispoziţiile contractului (art. 5.4) şi nici dispoziţiile Codului civil (art. 969 şi urm.) ci prevederile OG nr. 25/2002 şi doar modul de calcul al pretenţiilor a fost cel prevăzut în contract la art. 5.4.
Contractul dintre părţi nu era desfiinţat de drept, ca efect al acţionării pactului comisoriu, la momentul intrării în vigoare a OG nr. 25/2002, respectiv încă de la 4 iunie 2000, aşa cum eronat a reţinut instanţa. Contractul a fost suspendat în urma demersurilor pârâtei până la 30 martie 2001 şi în perioada suspendării pârâta a achitat în contul preţului suma de 18.635.950.000 lei, iar A.V.A.S. nu a aplicat pactul comisoriu din contract pentru că pe rolul instanţelor se afla acţiunea reconvenţională privind obligarea pârâtei la plata preţului contractului, care a fost soluţionată abia la 21 ianuarie 2003 prin Decizia nr. 63 a Curţii de Apel Bucureşti.
Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni dintre părţi a fost în vigoare până la 17 aprilie 2003 şi îi sunt aplicabile prevederile art. 21 din OG nr. 25/2002. Abia la 17 aprilie 2003 colegiul de conducere al A.V.A.S. a hotărât rezoluţiunea contractului urmare neachitării preţului contractual, în conformitate cu pactul comisoriu de gradul IV înscris în contract la clauza 5.5.
Decizia nr. 63 din 21 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti nu poate fi invocată pentru desfiinţarea contractului prin pactul comisoriu din contract, deoarece Decizia a fost pronunţată într-un dosar în care instanţa nu a fost investită a se pronunţa cu privire la desfiinţarea (rezoluţiunea) contractului ci cu cererea reconvenţională a A.V.A.S. pentru plata preţului contractului. Facultatea de a aplica sau nu pactul comisoriu revine A.V.A.S. - ului, care a considerat abia la 17 aprilie 2003 că se impunea aplicarea acestuia şi nu pârâtei, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale. De altfel pârâta a efectuat plăţi în contul contractului considerat de ea desfiinţat la data efectuării plăţilor.
În raport de Decizia nr. 63/2003 a Curţii de Apel Bucureşti nu există autoritate de lucru judecat cu privire la obligarea pârâtei la plata de daune interese de 50.924.512.973 lei actualizate, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, pentru că are un alt obiect, respectiv plata diferenţei de preţ.
Chiar dacă s-ar reţine că prin Decizia nr. 63/2003 a fost rezoluţionat contractul, la data acestei decizii, 21 ianuarie 2003, se aplicau prevederile OG nr. 25/2002.
Nici Decizia nr. 233 din 27 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti nu are relevanţă în cauză deoarece nu este irevocabilă, fiind atacată cu recurs, iar obiectul ei constă în obligarea A.V.A.S. la restituirea sumei de 18.635.950.000 lei achitată de pârâtă.
Primul motiv de recurs, ce poate fi încadrat la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. (nu şi la pct. 7 indicat de recurentă) este întemeiat, în sensul că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că reclamanta a modificat în apel temeiul juridic al acţiunii sale, respectiv deşi la fond a precizat că îşi întemeiază pretenţiile pe prevederile contractuale (art. 5.4) în apel a susţinut că temeiul juridic al solicitărilor sale îl reprezintă dispoziţiile art. 21 din OG nr. 25/2000. Ori, încă la fond, prin cererea sa reconvenţională, ulterior precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la daune interese în temeiul art. 21 din O.G nr. 25/2002. Chiar dacă acest motiv de recurs este întemeiat, el nu este de natură să determine admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate întrucât instanţa de apel nu s-a limitat la acest aspect şi nu a respins apelul pentru acest motiv, sau numai pentru acest motiv, respectiv că, în mod inadmisibil, reclamanta a modificat în apel cauza juridică a pretenţiilor sale. Dimpotrivă, instanţa de apel a analizat în continuare admisibilitatea apelului reclamantei prin prisma aplicării prevederilor OG nr. 25/2002 şi a motivat respingerea apelului, în principal, argumentând neaplicarea în cauză a acestei ordonanţe.
Toate celelalte motive invocate de reclamantă în recursul său pot fi încadrate la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. şi ele vizează, în esenţă, momentul în care a operat pactul comisoriu de gradul IV din contractul părţilor şi aplicabilitatea sau neaplicabilitatea prevederilor OG nr. 25/2002 asupra contractului. Examinând recursul prin prisma acestor motive Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Chiar dacă sunt reale şi întemeiate susţinerile reclamantei cu privire la tergiversarea de către pârâtă a plăţii preţului convenit prin contract, inclusiv prin cereri repetate de suspendare a contractului şi a încercării de a împiedica rezoluţiunea contractului prin angajamente de a plăti preţul şi chiar prin plata parţială a acestuia şi chiar dacă doctrina s-a pronunţat în sensul că debitorul care nu şi-a executat obligaţiile, nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului chiar şi în situaţia în care a fost invocat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever, Înalta Curte nu poate face abstracţie de împrejurarea că problema momentului în care pactul comisoriu expres de la art. 5.5 din contractul părţilor şi-a produs efectele a fost tranşată irevocabil prin alte hotărâri judecătoreşti.
Astfel, prin Decizia comercială nr. 63 din 21 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, se reţine că „prin clauza cuprinsă la art. 5.5 părţile au prevăzut un pact comisoriu de gradul IV, în sensul desfiinţării de drept a contractului, fără nici o somaţie, dacă cumpărătorul nu va achita întreaga sumă prevăzută la art. 5.2 până la data de 4 iunie 2000.." şi că „în aceste condiţii, neplata preţului de către recurentă a condus la rezilierea de drept a contractului de vânzare-cumpărare în virtutea pactului comisoriu stipulat de părţi ..".
Chiar dacă prin această decizie instanţa nu se pronunţă asupra rezilierii contractului dintre părţi, cum corect remarcă reclamanta, considerentele instanţei, redate mai sus, beneficiază de autoritatea de lucru judecat pentru că sunt „considerente decisive" şi în lipsa lor nu ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului prin care s-a respins acţiunea reclamantei A.V.A.S. pentru obligarea pârâtei la plata diferenţei de preţ stabilit prin contract şi penalităţi. Aceasta chiar şi în condiţiile în care obiectul litigiului de faţă nu este identic cu al celui soluţionat prin Decizia nr. 63/2003 întrucât fiecare dintre acestea (fie plata preţului şi penalităţi, fie daune interese compensatorii) îşi au izvorul, direct sau indirect, în acelaşi contract ale cărui clauze au fost analizate de instanţe care s-au pronunţat asupra lor neechivoc în considerente.
Dacă recurenta a mai obiectat cu privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 63/2003, acest lucru este şi mai dificil de făcut cu privire la Decizia nr. 4958 din 21 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins ca nefondat recursul A.V.A.S., împotriva deciziei nr. 243/2004 a Curţii de Apel Bucureşti (recurenta a susţinut în motive că această decizie a Curţii de Apel Bucureşti nu are relevanţă în cauză deoarece este irevocabilă).
Această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie argumentează amplu operarea pactului comisoriu de gr. IV la data stipulată de părţi, 4 iunie 2000 şi reţine că prin susţinerea A.V.A.S. că „pactul comisoriu ar fi operat la o altă dată (17 aprilie 2003) şi nu la cea prevăzută în contract, recurenta modifică unilateral o clauză din contract, fapt nepermis în convenţiile comerciale". Mai mult, tot cu caracter de „considerente decisive" Decizia menţionează că „nu sunt îndeplinite cerinţele art. 21 alin. (1) din OG nr. 25/2002 pentru ca recurenta să reţină, cu titlu de sancţiune pentru rezoluţiunea contractului suma în litigiu". De această dată obiectul ambelor litigii, cel prezent şi cel soluţionat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au izvorul direct comun, respectiv prevederile art. 21 alin. (1) din OG nr. 25/2002.
Fiind stabilit, cum s-a arătat, cu caracter irevocabil, prin hotărâri judecătoreşti, că pactul comisoriu şi-a produs efectele, contractul dintre părţi fiind rezolvit de plin drept la 4 iunie 2000, susţinerile recurentei cu privire la aplicabilitatea OG nr. 25/2002 asupra clauzelor contractuale sunt, în mod evident, nefondate.
Faţă de cele de mai sus Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ. să respingă ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 186 din 4 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 499/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 492/2006. Comercial → |
|---|
