ICCJ. Decizia nr. 772/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.772/2006
Dosar nou nr. 10713/1/2005
Dosar vechi nr. 2583/2005
Şedinţa publică din 22 februarie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 23 octombrie 2001 reclamanta SC S. SA a chemat-o în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. Bucureşti, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 6.000.000.000 lei ca justă despăgubire pentru prejudiciul suferit prin restituirea în natură către fostul proprietar a imobilului V.C. amplasată în str. Alexandru Odobescu, judeţul Prahova.
Prin sentinţa nr. 3233 din 2 decembrie 2002, Tribunalul Prahova a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtă şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, care la rândul său şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Prahova, prin sentinţa nr. 238 din 24 octombrie 2003 şi ivindu-se conflict negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 4846 din 3 decembrie 2003, a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Prahova, căruia i-a trimis dosarul pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă.
Prin sentinţa nr. 1617 din 13 august 2004, Tribunalul Prahova, secţia comercială a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 7.615.000.000 lei, reprezentând despăgubiri şi 195.440.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că potrivit art. 324 din Legea nr. 99/1999 pârâta este obligată să repare prejudiciul cauzat reclamantei în urma restituirii către fostul proprietar a imobilului cuprins în patrimoniul societăţii a cărui evaluare s-a făcut prin expertiză tehnică de specialitate.
Prin Decizia nr. 144 din 19 mai 2005, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ a admis apelul formulat de pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa mai sus menţionată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la care a fost obligată pârâta prin sentinţa apelată, de la 7.615.000.000 lei la suma de 1.238.200.698 lei;
A redus şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă, la suma de 36.529.213 lei şi a obligat-o pe intimata-reclamantă să-i plătească apelantei-pârâte 3.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, având în vedere suplimentul la expertiza contabilă judiciară efectuată de P.I., în total, celor 6.525 de acţiuni le corespunde valoric suma de 216.972.723 lei, reprezentând valoarea contabilă a bunului şi la această sumă, aplicându-se indicele de inflaţie, pentru anii 2001-2004, rezultă suma de 1.238.200.698 lei, aceasta fiind valoarea despăgubirilor datorate de apelanta-pârâtă intimatei reclamante pentru bunul retrocedat.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
Reclamanta în recursul său critică Decizia curţii de apel pentru nelegalitate, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea acestuia şi modificarea deciziei curţii de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei şi obligării ei la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului şi recursului.
Recurenta-reclamantă susţine astfel că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 324 din Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, ce sunt incidente în speţă, reţinând că la stabilirea despăgubirii trebuie avută în vedere valoarea contabilă a bunului şi nu valoarea de circulaţie a acestuia, deoarece potrivit textului legal menţionat, despăgubirea reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului, respectiv o reparaţie integrală a prejudiciului, care să cuprindă atât pierderea efectiv suferită, cât şi beneficiul nerealizat (deşi recurenta-reclamantă s-a limitat doar la pierderea efectivă), iar cuantumul reparaţiei în echivalent bănesc trebuie stabilită în raport de valoarea pagubei la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, astfel că valoarea echivalentului bănesc al prejudiciului, stabilită prin expertiză şi reţinută prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond reflectă prejudiciul pe care ea l-a suferit şi are destinaţia de a acoperi diminuarea patrimoniului produsă prin restituirea imobilului către fostul proprietar.
Pârâta, în recurs, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică şi ea, ca fiind nelegală, hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiilor invocate în apel, iar pe fond, respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiate.
În motivarea recursului său arată că greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, al reclamantei, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 3228 din OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de această ordonanţă ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni, ori, în raport de data introducerii acţiunii, dreptul la acţiune al reclamantei, în solicitarea despăgubirilor, era prescris;
Consideră de asemenea că greşit a fost respinsă excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, pentru că, fiind vorba despre un litigiu comercial evaluabil în bani, se impunea a fi îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.;
În fine, pe fondul cauzei, susţine că se impune modificarea deciziei curţii de apel, deoarece cuantumul despăgubirilor trebuia stabilit prin luarea în considerare a valorii imobilului conform evidenţei contabile la momentul privatizării, raportată la numărul de acţiuni pe care îl deţinea la momentul privatizării, respectiv 70 % din capitalul social al SC S. SA, actualizarea valorii contabile a imobilului cu indicele de inflaţie fiind nelegală.
În ce priveşte recursul reclamantei, din actele dosarului, se constată următoarele:
Într-adevăr, curtea de apel nu a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, atunci când a reţinut că trebuie avută în vedere valoarea contabilă a bunului şi nu valoarea lui de circulaţie, deoarece despăgubirea ce se impune a fi acordată ca echivalent bănesc al prejudiciului produs prin restituirea imobilului în natură trebuind să fie o justă despăgubire, nu poate fi stabilită la valoarea contabilă şi nici în raport de procentul de acţiuni din capitalul social, ci numai ca expresie a valorii de circulaţie a imobilului la data deposedării.
Astfel fiind, se reţine că, având în vedere că în primul raport de expertiză efectuat la instanţa de fond s-a determinat valoarea de circulaţie a imobilului de care a fost deposedată reclamanta, ca fiind de 7.615.000.000 lei, acestei valori i se va da relevanţă juridică, ca reprezentând o justă despăgubire şi, în consecinţă, recursul reclamantei fiind fondat se va admite şi va fi modificată Decizia curţii de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei şi menţinerii hotărârii instanţei de fond, ca fiind legală şi temeinică.
Referitor la recursul pârâtei:
Privind excepţiile pe care pârâta le-a invocat în apel, se constată că în mod corect au fost respinse.
Astfel, în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în speţă, nu se aplică termenul de prescripţie prevăzut de art. 3228 din Legea nr. 99/1999, respectiv de 3 luni, deoarece nu se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de acest act normativ, ci cauza priveşte repararea prejudiciului creat reclamantei prin retrocedarea unui bun imobil, ulterior procesului de privatizare a societăţii comerciale, astfel încât termenul de prescripţie aplicabil în cauză este termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de decretul nr. 167/1958, în raport de care, faţă de data introducerii acţiunii, dreptul material la acţiune al reclamantei nu era prescris.
În ce priveşte excepţia de prematuritate a introducerii acţiunii, pe considerentul că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă impusă de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., se constată că şi această excepţie a primit o corectă soluţionare, pentru că, la dosarul cauzei există dovezi din care rezultă că au fost respectate dispoziţiile legale menţionate, respectiv convocarea făcută către A.V.A.S. din 20 iulie 2001 şi procesul verbal din 6 august 2001, încheiat ca urmare a acestei convocări (dosar fond nr. 10131/2001).
Privind fondul cauzei, susţinerile recurentei-pârâte sunt nefondate, întrucât, aşa cum s-a arătat cu ocazia examinării recursului reclamantei, valoarea despăgubirilor trebuie să reprezinte contravaloarea imobilului de care a fost deposedată reclamanta, constând în valoarea lui de circulaţie, astfel încât valoarea echivalentului bănesc al prejudiciului, stabilită prin expertiză şi reţinută de instanţa de fond reflectă prejudiciul pe care l-a suferit reclamanta, prin restituirea imobilului către fostul proprietar şi acesta se impune a fi reparat, ceea ce corect s-a şi făcut prin hotărârea pronunţată de această instanţă, care va fi menţinută.
În consecinţă, faţă de cele arătate, recursul pârâtei se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC S. SA, împotriva deciziei nr. 144 din 19 mai 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o modifică în sensul că respinge apelul pârâtei A.V.A.S. Bucureşti declarat împotriva sentinţei nr. 1617 din 13 august 2004 a Tribunalului Prahova, secţia comercială.
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 773/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 770/2006. Comercial → |
|---|
