ICCJ. Decizia nr. 774/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.774/2006
Dosar nou nr. 12385/1/2005
Dosar vechi nr. 3001/2005
Şedinţa publică din 22 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Lugoj sub nr. 3058 din 30 octombrie 2003, reclamanta SC M. SA Lugoj a chemat în judecată pe pârâta SC D.S. SRL Lugoj, solicitând evacuarea acesteia din spaţiul situat în Lugoj.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, prin contractul de închiriere din 13 martie 1998 i-a închiriat SC L. SA spaţiul în litigiu, iar aceasta în baza vizei conducerii societăţii l-a subînchiriat pârâtei SC D.S. SRL Lugoj, termenul de expirare fiind la 1 aprilie 2005, acelaşi cu termenul din contractul principal şi că reclamanta a obţinut în instanţă evacuarea chiriaşei principale SC L. SA Lugoj, rămânând în spaţiu pârâta SC D.S. SRL Lugoj.
Pârâta SC D.S. SRL Lugoj a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională la 11 noiembrie 2003, solicitând să se constate existenţa unui contract de închiriere valabil prelungit prin tacita relocaţiune pentru spaţiul în litigiu şi că a efectuat investiţii în valoare de 65.000.000 lei la acest spaţiu comercial.
Judecătoria Lugoj prin sentinţa civilă nr. 57 din 15 ianuarie 2004 şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
În cauză au formulat cereri de intervenţie în interes propriu M.L. şi C.L.L., solicitând evacuarea necondiţionată a pârâtei din spaţiul în litigiu, cu obligarea acesteia la plata unor daune cominatorii de 300.000 lei /zi de întârziere, spaţiul nefiind proprietatea reclamantei.
Tribunalul Timiş, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 2415 din 17 noiembrie 2004 a respins acţiunea reclamantei şi cererile de intervenţie formulate.
A admis acţiunea reconvenţională precizată a pârâtei SC D.S. SRL Lugoj şi a constatat că între reclamanta SC M. SA Lugoj şi pârâta SC D.S. SRL Lugoj există contract de închiriere, legal încheiat pentru spaţiul comercial situat în Lugoj, pentru suprafaţa de 107,86 mp (magazin L., reprezentând 50 % din suprafaţa prevăzută în contractul de închiriere).
Prin Decizia nr. 109 din 1 iunie 2005 Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi contencios administrativ a admis apelurile declarate de reclamantă şi de intervenientul M.L. împotriva sentinţei civile nr. 2415 din 17 noiembrie 2004 a Tribunalului Timiş şi în consecinţă a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei SC D.S. SRL Lugoj şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul M.L. şi precizată şi ca atare:
A dispus evacuarea pârâtei, necondiţionat din spaţiul comercial înscris în cartea funciară, proprietatea statului român.
A respins petitul referitor la obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere.
A respins acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă pentru constatare.
A fost obligată pârâta la 274.000 lei către reclamantă şi 474.000 lei către intervenient, cheltuieli de judecată.
Împotriva menţionatei decizii, pârâta SC D.S. SRL Lugoj, a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 3, 4, 9 şi 10 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în concluzie, admiterea recursului şi modificarea deciziei, în sensul respingerii apelurilor formulate în cauză,
În criticile formulate, recurenta-pârâtă susţine în esenţă următoarele:
- că greşit s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş de a soluţiona cauza în fond, faţă de împrejurarea că litigiul are caracter civil şi nu comercial, contractul de închiriere nefiind încheiat între comercianţi, în opinia sa competenţa aparţinând Judecătoriei Lugoj;
- că instanţa de apel a respins în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de intervenientul M.L., care nu poate să apară în instanţă ca reprezentant al statului român, calitate procesuală având numai C.L.L. şi că prin cererea de intervenţie M.L. nu a invocat un drept propriu în contradictoriu cu ambele părţi;
- Decizia recurată este nelegală, ca urmare a încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1410 şi următoarele C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), că locaţiunea este un contract consensual, ce se încheie prin acordul părţilor fără altă formalitate şi că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 16 din Legea nr. 550/2002, pentru vânzarea prin negociere directă a spaţiului pe care-l foloseşte în temeiul contractului de închiriere încheiat de părţi, cu atât mai mult cu cât acest spaţiu comercial a fost inclus prin H.C.L.M.L. pe lista spaţiilor scoase la vânzare.
- Decizia este nelegală, instanţa nepronunţându-se asupra dovezilor administrate în cauză, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.), în speţă a H.C.L.M.L. nr. 161 din 19 noiembrie 2002 prin care s-a aprobat vânzarea spaţiului în litigiu.
Recursul este nefondat.
Curtea, analizând hotărârea prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că acestea nu se încadrează în prevederile art. 304 C. proc. civ., care să conducă la casarea sau modificarea deciziei recurate.
Primul motiv de recurs prin care recurenta pârâtă susţine că Tribunalul Timiş este necompetent material în soluţionarea pe fond a pricinii, în raport de faptul că litigiul dedus judecăţii este civil, nu poate fi reţinut, avându-se în vedere caracterul comercial al acestuia, în raport de obiectul şi părţile în litigiu şi de dispoziţiile art. 2 C. proc. civ.
Nici susţinerea recurentei pârâte referitoare la inadmisibilitatea apelului intervenientului nu poate fi primită, având în vedere că imobilul în litigiu este proprietatea statului român şi că intervenientul a acţionat în calitate de reprezentant al acestuia.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, comunele, oraşele şi satele sunt persoane juridice de drept public, în virtutea căruia acestea încheie acte juridice civile, prin organul nominalizat de lege, în speţă prin primar, care va fi chemat în litigiile de drept privat. Ori consiliul local fiind organ deliberativ, nu poate sta în justiţie în litigiile care privesc acte juridice civile, ci numai dacă acţiunea vizează acte administrative.
M.L. a formulat cerere de intervenţie, invocând un drept propriu, izvorând din faptul că spaţiul în litigiu deşi în proprietatea statului, se află în administrarea sa şi face parte din categoria spaţiilor ce sunt supuse reglementărilor din Legea nr. 550/2002 şi care urmau să fie vândute, ori pentru această operaţiune se impunea eliberarea acestuia printr-o acţiune în evacuare, lucru care s-a şi transpus în practică, fiind chemată în judecată pârâta în cauză care folosea spaţiul fără titlu legal.
De altfel nu pot fi acceptate nici susţinerile recurentei cu privire la conduita reclamantei în decursul timpului şi nici cele referitoare la faptul că reclamanta şi-a manifestat acordul tacit la încheierea contractului de locaţiune, în condiţiile în care din actele menţionate rezultă foarte clar că subînchirierea era valabilă numai pe durata contractului de închiriere şi prin clauzele căruia s-a stipulat că relocaţiunea nu este permisă.
Nu poate fi reţinută nici teoria potrivit căreia C.L.L. recunoaşte contractul de locaţiune în raport de procedura de punere în practică a dispoziţiilor Legii nr. 550/2002 cu referire la H.C.L.M.L. nr. 161/2002, prin care se acordă şanse egale persoanelor interesate în cumpărarea unui spaţiu comercial, cu facilităţile prevăzute de lege pentru anumite situaţii de fapt.
De altfel, nici afirmaţia recurentei potrivit căreia aceasta a adus îmbunătăţiri spaţiului în cauză, cu acceptul reclamantei nu poate fi reţinută, în condiţiile în care înscrisurile depuse la dosar conduc la o concluzie contrară.
Cum hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală, în raport de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC D.S. SRL Lugoj, împotriva deciziei nr. 109 din 1 iunie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 776/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 705/2006. Comercial → |
|---|
