ICCJ. Decizia nr. 801/2006. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.801/2006

Dosar nou nr. 13651/1/2005

Dosar vechi nr. 3318/2005

Şedinţa publică din 23 februarie 2006

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 2808 din 26 februarie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâţii, SC A. SRL Braşov şi S.C.S., la plata sumei de 109.520.804 lei şi pârâta SC S. SA Bucureşti la plata sumei de 200.000.000 lei, reprezentând despăgubiri, cauzate printr-un accident de circulaţie produs de pârâtul S.C.S.

În considerentele sentinţei evocate, s-a reţinut că în raport de prevederile HG nr. 1054/1999, în limita maximă de despăgubire, pârâta a fost obligată la plata sumei de 200.000.000 lei, iar restul sumei, în temeiul art. 998-999 C. civ., va fi achitată de către persoana vinovată de producerea accidentului, respectiv S.C.S. în solidar cu societatea pârâtă.

În ceea ce priveşte cererea privind obligarea pârâţilor la plata dobânzilor şi penalităţilor aferente debitului, aceasta a fost menţinută prin cererea precizatoare formulată de către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta şi pârâţii, criticile vizând neacordarea dobânzilor, datorate în temeiul art. 43 C. com. şi culpa pârâţilor, stabilită prin plângerea formulată împotriva procesului verbal de contravenţie, soluţionată de Tribunalul Arad. S-a mai susţinut că suma maximă stabilită de lege, la care pot fi obligaţi pârâţii este de 283.333.092 lei, din care 200.000.000 lei, revine pârâtei SC S. SA, iar suma de 83.333.092 lei revine pârâţilor SC A. SRL Braşov şi S.C.S.

Prin Decizia comercială nr. 542 din 20 iunie 2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială a respins, ca nefondat apelul declarat de pârâţii SC A. SRL şi S.C.S. şi a admis apelul reclamantei SC A.R.A.R. SA, în sensul admiterii capătului de cerere privind plata dobânzilor, obligând pârâta SC S. SA la plata dobânzilor legale pe perioada august 2001 – 26 februarie 2004 în sumă de 137.238.853 lei şi pârâţii SC A. SRL şi S.C.S. la plata dobânzii legale în sumă de 138.563.092 lei.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC A. SRL Braşov, faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile vizând încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv art. 998-999, art. 1000 alin. (3) şi art. 1169 C. civ., art. 129 şi art. 261 C. proc. civ., art. 22 şi art. 27 din Legea nr. 136/1995 şi art. 31 şi 32 din OUG nr. 2/2001.

În concret, susţine că suma pretinsă cu titlu de prejudiciu nu a fost dovedită cu acte justificative, instanţa de apel reţinând în mod greşit că aceasta a fost dovedită cu probatoriile administrate la fond.

Arată că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 au fost aplicate greşit, asigurătorul nu se subrogă în drepturile asiguratului în ceea ce priveşte cuantumul indemnizaţiei plătite. Cu toate acestea este de acord cu plata sumei de 83.333.092 lei, reprezentând despăgubire. Stabilirea sumei pe care a plătit-o intimata reclamantă s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 136/1995.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3), art. 1169 C. civ. şi art. 129 C. proc. civ., recurenta arată că în mod greşit a fost admis apelul societăţii reclamante, în ceea ce priveşte acordarea dobânzilor şi penalităţilor aferente debitului, din moment ce aceasta a renunţat la acest capăt al cererii. Mai mult, faţă de acest capăt al cererii nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 C. com., sumele pretinse de către intimata reclamantă nu sunt scadente, exigibile şi purtătoare de dobânzi decât din momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezentul proces, care are ca obiect tocmai stabilirea răspunderii civile delictuale şi întinderea prejudiciului.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 409.520.804 lei, reprezentând despăgubiri achitate asiguratului. Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, HG nr. 1054/1999 şi pe art. 998, 999 şi 1000 alin. (3) C. civ.

Faţă de probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, criticile referitoare la întinderea prejudiciului nu pot fi reţinute, având în vedere faptul că prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond pârâta efectuează un calcul propriu al valorii de despăgubire ce se cuvine reclamantei, fără însă a solicita instanţei efectuarea unei expertize contabile, care să consfinţească cele solicitate. Afirmaţiile recurentei pârâte privitoare la dovedirea prejudiciului cert, de către reclamantă, în raport şi de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. sunt lipsite de fundament şi nu pot conduce la ideea că instanţa, din oficiu, va dispune probe care pot profita sau nu părţilor. Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, au avut în vedere că prejudiciul efectiv suferit este de 409.520.804 lei, aşa cum a fost stabilit în urma constatărilor efectuate de societatea reclamantă în cadrul dosarului de daună, urmare a cererii asiguratului şi a comenzilor de reparaţie. Mai mult, decât atât, această sumă a fost achitată de către societatea reclamantă societăţii asigurate, SC P.I. SRL, aşa cum rezultă din înscrisurile care fac dovada achitării acestei sume, existente la dosarul de fond.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel au constatat în lipsa unor probe contrare, care să dovedească un alt cuantum al contravalorii reparaţiilor efectuate la autoturismul asigurat, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, întinderea acestuia este cea solicitată de reclamantă prin cererea introductivă.

Invocarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., interpretate în sensul că acest text de lege impune instanţei să dispună administrarea de probe, în condiţiile în care pârâţii nu au contestat valoarea despăgubirilor ci doar modalitatea de calcul a acestora este lipsită de relevanţă.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, criticile recurentei sune nefondate. Art. 22 din Legea nr. 136/1995 dispune în sensul că: „În limitele indemnizaţiei plătite asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei". În speţa de faţă, întrucât societatea reclamantă a achitat efectiv asiguratului suma de 409.520.804 lei, va exercita acţiunea în regres în limitele acesteia. Deşi recurenta reclamantă este de acord, în principiu, cu această prevedere, nu există nici un temei legal care să poată fi interpretat în alt mod.

Un argument este reprezentat de faptul că aplicarea art. 22 din Legea nr. 136/1995 este ulterioară stabilirii întinderii valorii prejudiciului real, aşa cum a fost dovedit prin probatoriile administrate în faţa instanţei de fond, care urmează a fi suportat de către societatea de asigurare şi diferenţa de către persoana vinovată în solidar cu comitentul acesteia.

Criticile formulate prin cererea de recurs, privind întinderea pagubelor acordate reclamantei, precum şi modalităţile de calcul prezentate, nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs, acestea neconstituind motive de nelegalitate a deciziei atacate.

Faţă de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-999, 1000 alin. (3), art. 1169 C. civ., art. 43 C. com., art. 31 şi 32 alin. (3) din OUG nr. 2/2001, în ceea ce priveşte admiterea apelului reclamantei şi obligarea pârâţilor la plata penalităţilor şi dobânzilor aferente debitului, Înalta Curte le găseşte nefondate, pentru următoarele motive.

Obiectul cererii de chemare în judecată a fost precizat prin cererea existentă la dosarul de fond, reclamanta solicitând şi plata dobânzii legale în temeiul OG nr. 9/2000.

Tocmai dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., invocate de către recurenta-pârâtă, impun instanţei să dea calificarea corectă cererii precizatoare. Astfel, reclamanta face trimitere la actul normativ care reglementează dobânda legală, luând drept criteriu de referinţă rata de scont a B.N.R. Prin cererea de apel, reclamanta şi-a precizat sumele datorate cu titlu de dobândă, indicând şi calculul aferent efectuat, indicând şi perioada pentru care se solicită.

În raport de aceste precizări şi având în vedere că în speţa de faţă nu s-a formulat, în mod expres, o cerere de renunţare la judecată privind acest capăt al cererii de chemare în judecată, în sensul dispoziţiilor art. 246 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., apelul reclamantei a fost admis, în mod corect, în ceea ce priveşte dobânda legală.

Temeiul legal al acordării dobânzilor legale, a fost corect stabilit de către instanţa de apel, fiind art. 43 C. com., coroborat cu principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, prevăzut de art. 1084 C. civ., acestea fiind datorate de drept de la data scadenţei obligaţiei de plată, respectiv data plăţii despăgubirilor efectuate de către reclamantă către asiguratul său.

Societatea reclamantă având calitatea de comerciant conform art. 3 pct. 17 C. com., de asemenea aceeaşi calitate având şi recurenta-pârâtă SC A. SRL Braşov, urmează ca în cauza de faţă să fie aplicabile dispoziţiile legii comerciale şi faţă de recurenta-pârâtă, în temeiul dispoziţiilor art. 56 C. com.

Răspunderea civilă delictuală, în temeiul căreia răspund pârâţii din prezenta cauză, nu exclude aplicabilitatea dispoziţiilor art. 43 C. com., faţă de părţile care sunt comercianţi. În ceea ce priveşte pe pârâtul S.C.S., persoană fizică, dobânda legală datorată de acesta a fost calculată conform dispoziţiilor art. 3 alin. (3), respectiv la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.T., diminuat cu 20 %.

Aşa fiind, urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SRL Braşov.

În ceea ce priveşte cererea de restituire a cauţiunii, formulată oral în şedinţa publică de către recurenta-pârâtă, achitată în vederea discutării cererii de suspendare a executării silite a deciziei atacate prin prezentul recurs, Înalta Curte, constatând îndeplinirea cerinţelor art. 7231 alin. (3) C. proc. civ., urmează să o admită şi în consecinţă, să se dispună restituirea sumei de 5200 RON, către SC A. SRL Braşov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL Braşov, împotriva deciziei comerciale nr. 542 din 20 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.

Dispune restituirea către recurenta-pârâtă a sumei de 5200 RON, consemnată cu recipisa din 24 octombrie 2005, la C.E.C., sucursala Braşov, reprezentând cauţiune pentru cererea de suspendare a executării silite formulată de petenta SC A. SRL Braşov.

Irevocabilă.

Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2006.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 801/2006. Comercial