ICCJ. Decizia nr. 816/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.816/2006
Dosar nou nr. 7066/1/2005
Dosar vechi nr. 1668/2005
Şedinţa publică din 28 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr. 1659/ C din 14 octombrie 2002 a admis acţiunea principală, formulată de reclamanta SC R. SA Bucureşti, obligând pârâta SC P.I. SRL să plătească reclamantei preţul prestaţiilor de transport în sumă de 536.992.811 şi penalităţi în valoare de 771.076.269 lei calculate până la 2 septembrie 2002, cu 49.225.572 lei cheltuieli de judecată şi a respins atât cererea reconvenţională cât şi cererea de chemare în garanţie a S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
- Între reclamantă şi chemata în garanţie (S.N.T.F.M. C.F.R. M. Bucureşti) s-a încheiat contractul având ca obiect acordarea de reduceri tarifare la expediţiile de mărfuri de import – export şi tranzit pe reţeaua C.F.R., precum şi plata centralizată, pe bază de decont şi factură întocmite de transportator, a tarifelor de transport şi accesorii luate de client asupra sa.
În baza acestei convenţii reclamanta a perfectat cu pârâta contractul din 28 iunie 1999 referitor la organizarea transportului de mărfuri la export pe reţeaua căii ferate române, şi pe alte reţele de căi ferate, oferte de preţ şi servicii, reduceri tarifare decontări de tarife cu S.N.T.F.M. C.F.R. M. şi cu alţi transportatori sau prestatori de servicii române şi străine precum şi plata centralizată a tarifelor de transport şi accesoriilor.
Pârâta, în calitate de client a expediat la export în baza contractului, cantitatea totală de 2.821.500 kg fier vechi în perioada anului 2000, însă în intervalul martie – septembrie 2000 s-au constatat diferenţe între cantităţile încărcate şi cele recepţionate, totalizând 167.160 kg fier vechi.
Lipsurile respective au fost constatate de C.B.C.A., în componenţa căreia nu s-a aflat însă şi reprezentantul căii ferate bulgare, cu toate că mărfurile au fost primite de calea ferată Bulgară de la cărăuşul român C.F.R., fără nici un fel de obiecţiuni.
Faţă de ofertele de preţ emise de reclamantă care priveau doar parcursul intern de la staţia de expediţie până la frontieră, dar şi de S.T. în care pârâta a inserat clauze D.G.N., instanţa a apreciat ca îndeplinite obligaţiile asumate de reclamantă prin contract şi în consecinţă acesteia i se cuvine plata preţului şi a penalităţilor aferente, cu atât mai mult cu cât pârâta a fost aceea care a întocmit S.T. în nume propriu, obligându-se astfel că-şi rezolve şi situaţia lipsurilor ivite în raport cu cărăuşul, ţinând seama de reglementările din regulamentul de transport C.F.R. şi al convenţiei C.I.M. – C.O.T.I.F.
În pronunţarea soluţiei, instanţa de judecată a avut în vedere şi recunoaşterea debitului, aşa cum este confirmată de administratorul pârâtei, prin semnarea şi ştampilarea documentului, potrivit căruia se solicită acceptul reclamantei de eşalonare a plăţii sumei de 740 milioane, în trei tranşe, moment la care erau recunoscute şi lipsurile înregistrate la mărfurile recepţionate în Bulgaria. În consecinţă au fost respinse şi cererea reconvenţională cât şi cererea de chemare în garanţie.
Recursul pârâtei a fost admis de Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia nr. 317 din 10 martie 2003, casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fiind recalificat raportul contractual dintre părţi, respectiv contract de expediţie, în raport de care tribunalul urma să examineze susţinerile părţilor şi excepţiile invocate de reclamantă, ca răspuns la cererea reconvenţională.
Tribunalul Vâlcea, în rejudecare, prin sentinţa nr. 1025/ C din 25 octombrie 2004 a respins excepţiile privitoare la prescripţia dreptului la acţiune, a lipsei calităţii procesuale active a pârâtei reconvenţională şi a calităţii procesuale pasive invocată de reclamantă.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa în rejudecare a reţinut în funcţie de documentele depuse la dosar şi de concluziile expertizei administrată în cauză şi completată de mai multe ori că între părţi a fost perfectat un contract de comision, cu aplicaţii în cadrul contractului de expediţie, potrivit căruia reclamanta avea ca obligaţie principală organizarea transportului şi a activităţilor anexe, prin luarea tuturor măsurilor necesare pentru conservarea exerciţiului acţiunii lor judiciare împotriva terţelor persoane în scopul exercitării riscului eventualelor decăderi. Conform art. 406 C. com., expediţionarul este ţinut să valorifice contra terţilor drepturile băneşti ale expeditorului (pârâta) de la care a primit însărcinarea, întrucât expeditorul nu are la îndemână o sancţiune în contra persoanelor cu care a contractat direct reclamanta şi nici aceasta nu are acţiune împotriva pârâtei.
Expertiza a stabilit în sarcina pârâtei o obligaţie neachitată de 536.992.811 lei, şi penalităţi de întârziere potrivit art. 6 din contract, în valoare de 1.976.783.850 lei.
Instanţa de fond a mai reţinut că cererea reconvenţională, aşa cum a fost precizată este întemeiată, din moment ce cantitatea de 168,06 tone fier vechi nu a ajuns la partenerul extern al pârâtei şi acesta nu a acceptat plata, aşa încât s-a avut în vedere valoarea reactualizată a mărfurilor lipsă, evaluată de expert la 1.176.783.850 lei.
Compensarea datoriilor, solicitată de pârâtă a fost admisă de tribunal, până la concurenţa sumei de 1.734.228.638 lei, pârâta fiind obligată faţă de reclamantă la plata sumei de 191.222.478 lei.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, întrucât reclamanta nu şi-a respectat obligaţiile derivând din contractul perfectat cu pârâta şi nu a sesizat chemata în garanţie despre lipsurile la destinaţie, deşi avea această obligaţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâta, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 40/ A-C din 23 martie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC R. SA Bucureşti şi a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC P.I. SRL.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut cu privire la motivele de apel formulate de reclamantă următoarele:
- penalităţile în sumă de 344.357.161 lei solicitate suplimentar nu pot fi acordate în calea de atac a apelului câtă vreme reclamanta nu a investit fondul cu un capăt de cerere vizând aplicarea sancţiunii în continuare, fiind la îndemâna părţii şi alte căi pentru obţinerea acestora, fără a fi prejudiciată, în vreun fel.
- cât priveşte criticile formulate la pct. 1-5 din motivele de apel instanţa a reţinut că în mod corect au fost respinse excepţiile invocate referitoare la lipsa calităţii procesuale active a pârâtei din cererea reconvenţională şi respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei, întrucât, după calificarea naturii juridice a raporturilor dintre părţi prin Decizia formulată în recurs, şi anume ca fiind un contract de comision de expediţie, singurul mijloc procesual pe care pârâta îşi poate apăra drepturile presupus încălcate este calea cererii reconvenţionale.
Şi critica referitoare la greşita respingere a excepţiei privind prescripţia dreptului material la acţiunea reconvenţională a fost constatată ca neîntemeiată în judecata apelului, având în vedere că pretenţiile invocate de pârâtă pe calea cererii reconvenţionale are ca temei contractul din 1999, în baza căruia, reclamanta s-a obligat să-şi îndeplinească atribuţiile asumate în schimbul remuneraţiei convenite şi nicidecum în contractul de transport în care nu figurează ca partener al afacerii şi pârâta. Ca urmare, corect s-a stabilit a fi incidente în cauză prevederile art. 3 din decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de prescripţie de 3 ani.
Cât priveşte critica ce vizează fondul cauzei, motivarea instanţei de apel face trimitere mai întâi la cadrul legal ce reglementează raporturile juridice dintre părţi, respectiv regulamentul de transport şi regulile I.N.C.O.T.E.R.M.S. şi faţă de aceste norme stabileşte că reclamanta în calitate de transportator este ţinută răspunzătoare pentru riscul pierderii, sustragerii sau a deteriorării mărfii până la predarea către cumpărător, şi tot în sarcina acesteia cădea şi dreptul de a promova reclamaţie administrativă, având ca obiect lipsurile de marfă înregistrate în timpul transportului.
S-a mai reţinut cu privire la cuantumul despăgubirilor în sarcina reclamantei, că acestea reprezintă atât contravaloarea cantităţii de fier vechi nepredată la destinatar, cât şi pierderile suferite datorită întreruperii afacerii derulată cu partenerul extern, în care sunt incluse şi taxele de transport încasate în plus de reclamantă pentru marfa lipsă, inclusiv obligaţiile legale.
Mai mult, se arată că reclamanta nu s-a opus la cererea de compensare reciprocă a datoriilor, aşa încât valoarea totală a obligaţiei de plată reţinută în sarcina pârâtei a fost corect determinată.
Instanţa de apel, faţă de considerentele mai sus redate a apreciat că nu se mai impune examinarea criticii referitoare la greşita respingere a cererii de chemare în garanţie, considerând că s-a răspuns implicit la aceasta.
Apelul pârâtei a fost soluţionat pe chestiunea timbrajului, astfel că nu s-a mai impus a fi examinate criticile formulate de pârâtă în apel.
Împotriva acestei din urmă hotărâri cât şi a încheierii din 16 martie 2005 a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5, 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
În temeiul pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. reclamanta a solicitat anularea deciziei atacate, având în vedere că cererea de recuzare a judecătorilor formulată în apel a fost respinsă fără a-i fi fost comunicate motivele, ori în fapt Decizia atacată a fost pronunţată, de un complet, în compunerea căruia au intrat judecători care s-au pronunţat în dosarul de recurs nr. 787/2003, fiind astfel încălcate în opinia autoarei, acte de procedură privind competenţa judecătorilor.
Recurenta formulează critici şi în temeiul pct. 7 – 10 ale art. 304 C. proc. civ. după cum urmează:
- Instanţa de apel nu a motivat soluţia în raport de criticile formulate în apel, ci a reiterat şi dezvoltat motivele care au stat la baza deciziei nr. 317/R/C dată în aceeaşi cauză.
- Aceeaşi instanţă a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii, schimbând natura şi înţelesul acestora, calificarea adusă contractului încălcând principiile art. 969 C. civ. şi 984 acelaşi cod;
- Decizia din apel a fost dată şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că s-au invocat prevederile regulamentului de transport intern pe calea ferată, ignorându-se prevederile convenţiei C.I.M. – C.O.T.I.F. incidente în speţă;
- Instanţa de apel nu a comparat mijloacele de probă cât priveşte cererea reconvenţională, formulată de pârâtă, astfel că, opinează recurenta, greşit s-a reţinut existenţa unui prejudiciu în patrimoniul pârâtei.
- Tot greşit s-a reţinut că recurenta nu a investit instanţa de fond cu cerere privind penalităţile de întârziere ajunse la termen, întrucât ajustările temporale ale acestora s-a făcut în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
Faţă de aceste critici, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sau modificarea deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Critica formulată în temeiul pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., privitoare la respingerea cererii de recuzare este nefondată, având în vedere că potrivit art. 29 alin. (1) C. proc. civ., propunerea de recuzare se face pentru fiecare judecător în parte, motivat, ori în speţă, corect instanţa de apel a constatat neîndeplinirea acestor cerinţe, legal fiind respinsă ca nemotivată.
Critica dezvoltată la pct. 2 şi 3 din motivele de recurs vizând greşita interpretare a actelor juridice deduse judecăţii este de asemenea nefondată. Prin Decizia nr. 317/R/C din 10 martie 2003, instanţa de recurs a calificat contractul intervenit între părţi, ca fiind un contract de comision, ce are ca obiect tratarea de afaceri comerciale (art. 405 C. com.), a casat sentinţa pronunţată la fond şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) instanţa, în rejudecare este obligată a ţine cont de dezlegarea dată problemelor de drept şi a probatoriilor ce au fost considerate ca necesare pentru soluţionarea cauzei. În speţă, tribunalul, investit cu rejudecarea dosarului, după casare, a examinat relaţiile comerciale dintre părţi, prin prisma noii calificării a raportului juridic, a administrat proba cu expertiza şi a determinat întinderea şi obligaţiile reciproce dintre părţi, stabilind potrivit concluziilor expertului sumele datorate reciproc de părţi. Odată intrată în puterea lucrului judecat, calificarea juridică a convenţiei părţilor, greşita interpretare a acesteia nu mai poate fi susţinută, dat fiind împrejurarea că în primul ciclu procesual această problemă de drept a primit o dezlegare irevocabilă, astfel că ceea ce critică recurenta sub acest aspect, nu poate fi primit.
Cât priveşte motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanţie şi anume ignorarea aplicării convenţiei C.I.M. – C.O.T.I.F., Înalta Curte reţine că bine instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului, având în vedere că raporturile juridice între reclamantă şi chemata în garanţie (cărăuşul) aflat la dosar vol. I şi dosar vol. III s-au perfectat şi derulat, ţinându-se seama de normele speciale reglementate prin regulamentul de transport aprobat prin OG nr. 41/1997 şi regulile I.N.C.O.T.E.R.M.S. Răspunderea cărăuşului a încetat la momentul predării transportului la frontiera ţării către transportatorul bulgar, care a şi preluat expediţia fără nici un fel de obiecţiuni, astfel că respingerea cererii de chemare în garanţie este legală şi temeinică.
Referitor la motivul ce vizează greşita admitere a cererii reconvenţionale, recurenta critică soluţia arătând că instanţa nu a comparat mijloacele de probă, depuse de părţi, reţinând nefondat că pârâta a suferit un prejudiciu din neîncasarea preţului mărfurilor.
Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că argumentaţia soluţiei din apel are la bază concluziile expertizei efectuată în cauză şi completată suplimentar şi mai mult, la cererea de compensare a datoriilor reciproce, reclamanta nu s-a opus, astfel că valoarea obligaţiei de plată în sarcina pârâtei a fost corect determinată.
Ultimul motiv de recurs vizând neacordarea penalităţilor de întârziere ajunse la termen este de asemenea nefondat, având în vedere că reclamanta nu a investit instanţa de fond cu un capăt de cerere privind aplicarea sancţiunii în continuare, astfel că potrivit prevederilor art. 292 alin. (1) coroborat cu 294 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de control este abilitată să verifice, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în limitele cererii de apel, doar stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Corect, instanţa de apel a reţinut că partea are la îndemână alte căi de desdăunare, fără a fi în vreun fel prejudiciată.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 40/ A-C din 23 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi a încheierii interlocutorii din data de 16 martie 2005, pronunţată de aceeaşi instanţă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 817/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 812/2006. Comercial → |
|---|
