ICCJ. Decizia nr. 931/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.931/2006
Dosar nou nr. 14175/1/2005
Dosar vechi nr. 3449/2005
Şedinţa publică din 7 martie 2006
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 11 februarie 2000, reclamantul C.I. în nume propriu şi ca reprezentant al SC R.I. SRL Cluj Napoca a chemat în judecată pe pârâţii I.G. personal şi ca reprezentant al SC E. SRL Piteşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să plătească suma de 2.200 mărci germane evaluată la 21.120.000 lei şi dobânzile legale practicate de B.N.R. şi cheltuielile de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta SC R.I. SRL Cluj Napoca a efectuat pentru pârâtă un transport pe ruta Cehia-România pentru suma de 2.200 mărci germane, preţ pe care nu înţelege să-l plătească.
Reclamanta a solicitat şi dobânzi de 40 % de la pronunţarea hotărârii şi până la achitarea preţului.
Prin sentinţa nr. 345/ C din 21 aprilie 2000, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei 2.200 mărci germane şi 3.230.000 lei cheltuieli de judecată, respingând pretenţiile cu privire la dobânzi.
Această sentinţă civilă a fost apelată de pârâţi pentru motivul că hotărârea s-a pronunţat cu încălcarea normelor procedurale.
Prin Decizia civilă nr. 558/ A-C din 30 octombrie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a admis apelul pârâţilor I.G. şi SC E. SRL Piteşti şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, reţinându-se că pârâta a fost citată la o altă adresă faţă de sediul ei real aşa încât soluţionarea cauzei s-a făcut cu încălcarea normelor de procedură precizate de art. 85 şi art. 87 alin. (2) C. civ., reţinându-se necitarea legală a acestora.
În rejudecare, Tribunalul Argeş a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC R.I. SRL şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E. SRL Piteşti pe considerentul că nu s-a făcut dovada existenţei unui contract de transport încheiat între cele două persoane juridice.
S-a mai invocat din oficiu şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei, apreciindu-se că raportul dedus judecăţii este un raport civil. Reprezentantul pârâtei a invocat excepţia prescripţiei acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 752/ C din 17 septembrie 2001 Tribunalul Argeş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a constatat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a constatat necompetenţa materială a instanţei şi şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Piteşti.
Sosit litigiul la Judecătoria Piteşti această instanţă a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a sa în soluţionarea cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 2588 din 9 martie 2002, pronunţată de Judecătoria Piteşti s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Argeş a apreciat că potrivit actelor depuse la dosar, persoanele fizice implicate în proces nu au acţionat în nume propriu, ci în numele celor două societăţi, astfel încât litigiul este de natură comercială iar nu civilă aşa cum a apreciat Tribunalul Argeş, atrăgând astfel competenţa materială a acestei instanţe. S-a creat astfel un conflict negativ.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 14/ F din 8 mai 2002 a stabilit competenţa materială a soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.
Astfel investită, această instanţă, prin sentinţa nr. 2593/ C din 11 noiembrie 2002 a respins acţiunea reţinând precizarea reclamantului că obiectul acţiunii nu-l constituie transportul de mărfuri ci un împrumut din anul 1995, dată în raport de care acţiunea a fost introdusă în afara termenului de 3 ani prevăzut de decretul nr. 167/1958.
Această sentinţă a fost casată de Curtea de Apel Piteşti prin Decizia nr. 336/ R-C din 17 martie 2003, în recursul declarat de SC R.I. SRL Cluj Napoca, cauza fiind trimisă spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Instanţa de control judiciar şi-a motivat soluţia în sensul că este greşită concluzia privind prescripţia dreptului la acţiune faţă de prevederile art. 167/1958, deoarece prin înţelegerea părţilor din 18 mai 1999 a avut loc o suspendare a cursului.
S-a apreciat însă că se impune ca instanţa de fond să pună în discuţie obiectul acţiunii faţă de precizarea recurenţilor, stabilind dacă pretenţiile băneşti sunt determinate de un contract de împrumut sau unul de transport.
Rejudecând cauza, Tribunalul Argeş prin sentinţa nr. 1517/ C din 6 octombrie 2003 a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei contravaloarea transportului de 2.200 mărci germane şi o dobândă de 7 % pe an până la stingerea obligaţiei, precum şi 6.746.196 lei cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract de transport, pârâta beneficiind de prestaţii de 22.000 mărci germane, sumă pe care nu a probat că a achitat-o şi nefiind prescrisă faţă de Decizia Curţii de Apel Piteşti se impune să o achite.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională s-a apreciat că nu există probe din care să rezulte exprimarea consimţământului sub influenţa violenţei, aşa încât aceste pretenţii nu sunt fondate.
Apelul declarat de pârâta SC E. SRL Piteşti a fost admis de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 87/ A-C din 8 iunie 2005 şi a schimbat sentinţa nr. 2517/ C pronunţată de Tribunalul Argeş la 6 octombrie 2003, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă.
A luat act de renunţarea pârâtei apelante la judecarea cererii reconvenţionale.
A obligat pe intimaţii reclamanţi să plătească recurentei pârâte suma de 1.030.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de control judiciar a reţinut că dreptul la acţiune al reclamanţilor este prescris pentru următoarele considerente:
Un prim act este reprezentat de înscrisul de la 28 iulie 1998, prin care pârâta se obliga „conform înţelegerii din 1995" să achite reclamantei suma de 15.000 mărci germane, restantă de 60 zile şi dobânzile aferente. La 5 aprilie 1999 aceeaşi pârâtă, susţinând că nu a putut plăti suma datorată pentru transportul Cehia-România cum se angajase era de acord să plătească 2.000 mărci germane în locul celei stabilite, cu dobânzile aferente acesteia. La 18 mai 1999, între aceleaşi părţi se încheie o nouă înţelegere în care valoarea datoriei este estimată la 2.200 mărci germane la care se aplică şi o dobândă de 7 % pe an.
Transportul a avut loc în anul 1995 şi necontestându-se predarea mărfii tot din acest an începea să curgă şi termenul la care se referă art. 32 din C.M.R. şi anume termenul de un an pentru că în cauză nu s-a susţinut existenţa unui caz de dol sau a unei culpe echivalente acestuia.
Dacă termenul a început să curgă chiar şi la sfârşitul anului 1995 cel mai târziu 1 ianuarie 1997, el s-a împlinit. Chiar dacă potrivit art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei se întrerupe prin recunoaşterea părţii în favoarea căreia el curgea în cauză este nerelevantă această instituţie juridică. Nerelevanţa este determinată de faptul că nu se poate întrerupe un termen care deja s-a împlinit.
Pentru a opera o întrerupere de curs trebuie ca faptul ce o generează să se producă în interiorul termenului, în caz contrar nu are ce să se mai întrerupă.
Ori, prima recunoaştere în cauză s-a făcut la 28 iulie 1998, dată la care termenul de prescripţie se împlinise cu mai mult de un an şi jumătate în urmă.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în termen legal, motivat şi timbrat, reclamanta SC R.I. SRL Cluj Napoca criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că:
Decizia atacată este pronunţată în urma aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente, a nesocotirii dispoziţiilor deciziei de casare nr. 336/R-C/2003 a Curţii de Apel Piteşti cât şi prin interpretarea eronată a probelor dosarului.
Ca motiv de ordine publică a invocat greşita calificare a căii de atac şi evident componenţa completului de judecată în soluţionarea şi pronunţarea deciziei.
Faţă de obiectul cauzei pretenţii, cât şi având în vedere valoarea de sub un miliard de lei solicitată, sprijinite de principiul legalităţii căii de atac natura juridică corectă era cea a recursului, iar completul de judecată trebuia constituit din 3 judecători, în acest sens fiind dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ. şi art. 17 din Legea nr. 92/1992, republicată.
Nesocotirea prevederilor deciziei de casare nr. 336/R-C/2003 a Curţii de Apel Piteşti în sensul că instanţa de recurs a statuat pentru neoperarea în cauză a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune determinată de invocarea cauzelor de suspendare şi întrerupere prevăzute de decretul nr. 167/1958.
În consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 3, 8 şi 9, art. 312 alin. (1) şi (5), art. 315 alin. (2) C. proc. civ. reclamanta SC R.I. SRL Cluj Napoca a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat, casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor dosarului nu se poate concluziona decât că pretenţiile reclamanţilor îşi au cauza juridică într-un contract de transport, iar precizările ulterioare privind existenţa în realitate a unei convenţii de împrumut sunt făcute prima dată cu ocazia exercitării căii de atac la 10 februarie 2003.
Potrivit art. 294 C. proc. civ. în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
Trimiterea la acest text se impune pentru că s-a calificat prezenta cale de atac ca fiind apel, dată fiind existenţa cererii reconvenţionale prin care se solicită anularea convenţiei.
De principiu, cadrul procesual îl stabileşte reclamanta însă raportul de accesorialitate în cauză este inversat.
Faptul că după pronunţarea hotărârii ce se atacă, la al doilea termen, la instanţa de control judiciar s-a renunţat la judecarea acestei cereri, nu poate avea drept consecinţă schimbarea naturii juridice a căii de atac, aceasta fiind dată de hotărârea pronunţată şi de legea în vigoare la acea dată.
Pretenţiile cu care instanţele au fost investite sunt acelea derivate dintr-un contract de transport, iar concluzia este susţinută nu numai de aspectele de ordin procedural dar şi de faptul că o astfel de convenţie rezultă din înţelegerea părţilor încheiată la data de 18 mai 1999. În acest înscris se arată în mod neîndoielnic că pârâta apelantă recunoaşte că în favoarea sa s-a efectuat un transport a cărui contravaloare nu a fost achitată.
Transportul a avut loc în anul 1995 şi necontestându-se predarea mărfii tot din acest an începea să curgă şi termenul la care se referă art. 12 din C.M.R. şi anume termenul de un an pentru că în cauză nu s-a susţinut existenţa unui caz de dol sau a unei culpe echivalente acestuia.
Dacă termenul a început să curgă chiar şi la sfârşitul anului 1995 cel mai târziu la 1 ianuarie 1997, el s-a împlinit chiar dacă potrivit art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958 cursul prescripţiei se întrerupe prin recunoaşterea părţii în favoarea căreia el curgea, în cauză este nerelevantă această instituţie juridică. Nerelevanţa este determinată de faptul că nu se poate întrerupe un termen deja împlinit.
Pentru a opera o întrerupere de curs trebuie ca faptul ce o generează să se producă în interiorul termenului, în caz contrar nu are ce să se mai întrerupă.
Prima recunoaştere în cauză s-a făcut la 28 iulie 1998, dată la care termenul de prescripţie se împlinise cu mai mult de un an şi jumătate în urmă.
Aşa fiind, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat ca nefondat, menţinând legală Decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii SC R.I. SRL Cluj Napoca şi C.I., împotriva deciziei nr. 87/ A-C din 8 iunie 2005 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 935/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 93/2006. Comercial → |
|---|
