ICCJ. Decizia nr. 1266/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1266/2007
Dosar nou nr. 3626/39/2006
Şedinţa publică din 21 martie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC F. SA Vereşti a formulat acţiune în contencios administrativ solicitând anularea deciziei nr. 7 din 23 septembrie 2002 emisă de consiliul de administraţie al societăţii prin care s-a dispus, conform Legii nr. 10/200, restituirea către numita G.H.I., a bunurilor confiscate de la autorii săi prin Decretul nr. 83/1949, respectiv un conac (actualul sediul administrativ al societăţii comerciale) şi anexe.
Prin sentinţa civilă nr. 1142 din 7 decembrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 1441/2004 a Tribunalului Suceava, Secţia civilă, acţiunea a fost admisă.
Curtea de Apel Suceava, prin Decizia nr. 963 din 4 noiembrie 2005, a admis apelul şi constatând că litigiul este de natură comercială a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare secţiei comerciale a tribunalului.
Tribunalul Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 105 din 16 februarie 2006, a respins excepţiile invocate de pârâta G.H.I. şi a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Reclamanta a formulat apel solicitând desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei civile, iar pe fond schimbarea acesteia şi admiterea acţiunii.
Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 103 din 8 noiembrie 2006, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că excepţia necompetenţei materiale a instanţei nu este fondată, faţă de calitatea de comerciant a reclamantei şi prevederile art. 2 pct. 1 lit. a), teza a 2-a C. proc. civ.
Pe fond, raportându-se la dispoziţiile art. 1171 C. civ., care stabileşte ca fiind autentic actul întocmit cu respectarea solemnităţii cerute de lege şi având în vedere şi dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care stabileşte că actul prin care s-a probat restituirea în natură are forţa probantă a înscrisului autentic, a constatat că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că, actul este valabil până la înscrierea în fals.
Pe de altă parte, Decizia atacată este emisă de organele de conducere ale emitentei, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în preambulul său alin. (4) fiind specificat că ea a fost luată de Consiliul de Administraţie al emitentei, reprezentat de directorul acesteia (aceasta făcând parte din organul de conducere, conform art. 137 din Legea nr. 31/1990). Dacă prin Decizia contestată s-au disponibilizat bunuri ale societăţii, cum valoarea lor nu depăşea ½ din valoarea contabilă, Decizia nu trebuia luată cu aprobarea A.G.A., luarea ei de către Consiliul de Administraţie fiind suficientă (prin interpretarea „per a contrario" a dispoziţiilor art. 146, Legea nr. 31/1990). Cât priveşte prevederile art. 20 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prevederi care definesc ca „organe de conducere: A.G.A., Consiliului de Administraţie sau administratorii", dispoziţia nu era în vigoare la data emiterii deciziei, 23 februarie 2002, ea fiind introdusă la 18 aprilie 2003 prin HG nr. 498. Ori, faţă de obiectul cererii „anulare act juridic", instanţa a verificat respectarea condiţiilor legale de la data când acesta a fost emis şi nu ulterior.
Reclamanta a formulat recurs invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare instanţei civile, iar, pe fond modificarea hotărârii, să se admită acţiunea şi să se anuleze Decizia nr. 7 din 23 septembrie 2002 a SC F. SA Vereşti.
A arătat în privinţa primului motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ. că, instanţele care au soluţionat cauza nu au fost competente material deoarece, Legea nr. 10/2001 instituie o competenţă specială care, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 revine secţiei civile a tribunalului, singura în măsură să cenzureze toate aspectele care privesc dispoziţiile sau deciziile de restituire sau respingere a imobilelor, nefiind în scopul legii ca persoanele îndreptăţite sau afectate de aplicarea Legii nr. 10/2001 să se adreseze unor instanţe diferite, după statutul persoanei care ar fi trebuit să se pronunţe asupra notificărilor emise în baza acestei legi.
În privinţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel deşi a avut de soluţionat o cerere de anulare a unui act emis conform Legii nr. 10/2001, a făcut aplicaţiunea art. 1171 C. civ. şi a prevederilor Legii nr. 31/1990, dispoziţii ce alcătuiesc dreptul comun în materie pe care le-a încălcat în condiţiile în care nu a ţinut cont de faptul că membrii consiliului de administraţie nu au avut mandat pentru soluţionarea notificării, din partea statului, societatea aflându-se sub incidenţa procedurii de administrare specială, conform Ordinului nr. 42/2002 al Ministrului A.P.A.P.S., publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 530 din 19 iulie 2002, iar dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 referitoare la mandatul administratorului pentru înstrăinarea bunurilor cu o valoare mai mică de ½ din capitalul social, nu erau aplicabile în această situaţie.
Totodată, instanţa de apel nu a exercitat rol activ în stabilirea adevărului nefăcându-se probe în sensul respectării art. 22 din Legea nr. 10/2002 privitoare la procedura de notificare, nu s-a făcut dovada identităţii intre imobilele restituite şi cele preluate de către stat şi cu toate că erau aplicabile dispoziţiile art. 10 şi 19 din aceeaşi lege, nefiind posibilă restituirea în natură, instanţele nu au admis proba cu expertiză tehnică, singura în măsură să stabilească exact această situaţie.
Recursul este fondat în limitele ce se vor arăta în continuare.
Privitor la primul motiv de recurs, textul de lege invocat se referă la Decizia, sau după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării, care poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului, fiind, prin urmare, o normă de competenţă specială care se referă expres la procedura instituită de această lege în legătură cu dreptul titularilor „dreptului de restituire" de a ataca în justiţie actul juridic, situaţie în care nu se află recurenta reclamantă.
Prin urmare, litigiul de faţă, chiar dacă s-a ivit în legătură cu aplicarea acestei legi, în lipsa unei norme exprese de competenţă, care este de strictă interpretare şi de la care nu se poate deroga, acesta aparţine jurisdicţiei de drept comun încât, raportat şi la dispoziţiile art. 7 şi 56 C. com., instanţa comercială a fost legal sesizată.
De altfel, prin Decizia civilă nr. 963 din 4 noiembrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, s-a desfiinţat sentinţa civilă nr. 1124 din 7 decembrie 2004, pronunţată de secţia civilă a Tribunalului Suceava, în primul ciclu procesual şi cauza s-a trimis spre soluţionare secţiei comerciale care a pronunţat hotărârea ce a făcut obiectul apelului în care s-a pronunţat Decizia recurată, excepţia făcând deja obiectul judecăţii.
Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., este nefondat.
Privitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia ceea ce, de asemenea, în cauză, nu se poate reţine, instanţa de apel dându-i calificarea corespunzătoare din punct de vedere al naturii acestuia, Decizia nr. 7/2002 a SC F. SA Vereşti fiind un act juridic şi nu un act administrativ prin care societatea comercială a decis restituirea unor imobile în proprietatea intimatei – pârâte.
În ceea ce priveşte însă analizarea valabilităţii acestuia, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a aplicat greşit legea incidentă în cauză.
Astfel, este necontestat, în cauză, că prin Ordinul nr. 42/2002 al Ministrului A.P.A.P.S., publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 530 din 19 iulie 2002 deci, anterior emiterii deciziei nr. 7 din 23 septembrie 2002, SC F. SA Vereşti, a cărei succesoare în drepturi şi obligaţii este recurenta, a intrat în procedura de administrare specială ceea ce a condus la limitarea legală a mandatului administratorului societăţii, opozabilă terţilor cum este intimata – pârâtă, care nu se poate astfel prevala, în această situaţie, de dispoziţiile art. 137 raportat la art. 55 din Legea nr. 31/1990, Republicată, respectiv, art. 146 din aceeaşi lege, iar sancţiunea încălcării limitelor atribuţiilor administratorului societăţii este, în acest cat, nulitatea absolută a actului juridic.
Limitele legale ale atribuţiilor administratorilor sunt date de limitele capacităţii de folosinţă a societăţii, interesul social şi de anumite situaţii speciale în care societatea se poate afla în cursul existenţei şi activităţii sale, precum şi cea de administrare specială care, impunea obţinerea unui mandat special pentru retrocedarea imobilelor, act cu titlu gratuit, nefiind suficient mandatul general în baza căruia administratorul şi-a desfăşurat activitatea în condiţiile normale.
Prin urmare, raportarea instanţei de apel, la dispoziţiile art. 1171 C. civ., nu este suficientă din punct de vedere al analizei valabilităţii actului juridic la momentul încheierii acestuia faţă de condiţiile impuse de lege în sensul deja evocat şi ignorate de instanţa de apel, iar dispoziţiile din Legea nr. 31/1990, Republicată invocate au fost deci greşit aplicate.
Decizia nr. 7 din 23 septembrie 2002 a fost nelegal emisă din acest punct de vedere ceea ce atrage desfiinţarea sa fără însă, ca prin aceasta, instanţa investită cu soluţionarea recursului de faţă să poată analiza, totodată, dacă intimata – pârâtă este îndreptăţită din perspectiva Legii nr. 10/2001 la retrocedarea imobilelor în natură deoarece, excede competenţei acesteia. Aceasta va putea face obiectul analizei în faţa instanţei civile numai după reluarea procedurii Legii nr. 10/2001, ca efect al exercitării deja a dreptului de restituire asupra imobilelor, care urmează a fi valorificat funcţie de poziţia pe care recurenta ca succesoare în drepturi dar şi obligaţii, a fostei societăţi comerciale emitente a deciziei atacate o va concretiza printr-un răspuns la notificare.
Aşa fiind, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis şi Decizia modificată în sensul admiterii apelului reclamantei şi a schimbării în parte a sentinţei, iar acţiunea va fi admisă şi se va constata nulitatea deciziei, aceasta fiind sancţiunea ce se va aplica faţă de cauza cererii chiar dacă recurenta – reclamantă dintr-o eroare s-a referit la anularea actului juridic şi se vor menţine dispoziţiile hotărârii referitoare la excepţiile respinse şi cu privire la care nu s-a exercitat cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC F. SRL Suceava împotriva deciziei nr. 103 din 8 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică, în sensul că, admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 105 din 16 februarie 2006 a Tribunalului Suceava şi o schimbă în parte, admite acţiunea formulată de reclamanta SC F. SRL şi constată nulitatea deciziei nr. 7 din 23 septembrie 2002, emisă de administratorul SC F. SA Suceava, menţinând restul dispoziţiilor hotărârii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1274/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1262/2007. Comercial → |
|---|
