ICCJ. Decizia nr. 1274/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1274/2007
Dosar nr. 8854/2/2006
Şedinţa publică din 21 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5205/23 decembrie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta SC B.T.W.C. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 555 din 13 noiembrie 2006, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut în esenţă, că, activitatea desfăşurată de către pârâtă şi reclamată de către apelanta reclamantă ca fiind generatoare de risc de confuzie şi de depreciere este reglementată de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001, respectiv: „Folosirea unei firme, investiţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unui ansamblu sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant".
Acesta este textul care se referă la ceea ce doctrina numeşte crearea riscului de confuzie şi nu textul art. 4 alin. (1) lit. d) (fostă f) din Legea nr. 11/1991.
Aceste practici incriminate de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, urmăresc crearea unei confuzii dar au ca rezultat, cel mai adesea, şi crearea unui risc de depreciere a produselor la care se referă.
Or, în această privinţă s-a remarcat faptul că legiuitorul nu a protejat ideile publicitare ca atare, utilizarea ideii publicitare a altuia fiind inadmisibilă doar dacă a fost cunoscută prin mijloace nereale (ex. prin abuz de încredere).
În ceea ce priveşte sloganurile, s-a admis că acestea pot forma, cu condiţia de a fi distinctive, obiectul unui depozit, putând fi protejate în acest caz, ca mărci, de contrafacere.
Concurenţa neloială în această materie este posibilă dacă există riscul unei confuzii din cauza legăturii pe care publicul ar face-o între slogan şi o întreprindere determinată.
Aceasta înseamnă ca publicitatea imitată să fi dobândit, prin originalitate, o anumită notorietate.
În speţă însă, apelanta nu a dovedit însă un drept exclusiv asupra sloganului publicitar.
Totodată, apelanta nu a dovedit nici poziţia de lider în domeniul său de activitate şi nici în ce ar consta riscul de depreciere (care poate exista chiar în absenţa oricărui risc de confuzie) al valorii publicitare a reclamantei (sloganului).
În mod corect, instanţa de fond a apreciat în această situaţie că, de vreme ce serviciul oferit de pârâtă este identic cu cel oferit de reclamantă, folosirea unor cuvinte sau sintagme asemănătoare sau identice este justificată.
În ceea ce priveşte critica adusă hotărârii de fond în sensul că, în mod eronat, instanţa de fond ar fi făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 148/2000 privind publicitatea, deoarece această lege nu îşi găseşte aplicarea faţă de faptul „incriminat" prin acţiune, folosirea unui slogan publicitar identic cu cel al reclamantei, susceptibil să creeze confuzie între cele două părţi pe piaţă considerată, fapt ce intră exclusiv sub incidenţa Legii nr. 11/1991, s-a reţinut, de asemenea, ca fiind nefondată, acesta fiind unul din temeiurile juridice invocate prin acţiune.
Aşa fiind, în mod temeinic şi legal judecătorul fondului a analizat incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 148/2000 în cauză, fiind investită de către reclamanta-apelantă prin acţiunea introductivă, instanţa de fond apreciind în mod corect faptul că dispoziţiile legale invocate de reclamantă nu incriminează faptele săvârşite de către pârâtă şi acuzate de către reclamantă, reclama publicată de pârâtă neconţinând nici o referire la B.T.W.C. sau la activitatea acesteia.
Reclamanta a formulat recurs invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, că forma ideilor publicitare face obiectul protecţiei contra concurenţei neloiale. Prin urmare, în mod greşit, instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale concluzionând că forma ideilor publicitare nu este protejată.
Acţiunea în concurenţă neloială presupune un raport de concurenţă, iar nu inexistenţa acestuia, cum de asemenea, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel.
Totodată, în mod greşit, s-a reţinut că aceasta presupune existenţa unui drept subiectiv şi că este necesară în toate cazurile dovedirea unui prejudiciu actual, în cauză, fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 141/1995, Legea nr. 148/2000 privind publicitatea şi art. 10 bis alin. (1) din Convenţia de la Paris privind proprietatea industrială, limite în care trebuie soluţionată cauza.
Recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Referitor la primul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta vizează situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Recurenta-reclamantă nu a indicat în concret care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii, iar hotărârea instanţei de apel este motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ. încât, acest motiv de recurs urmează a fi respins.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.m se constată, de asemenea, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală.
În fapt, reclamanta a invocat că, fiind o societate comercială care are ca obiect unic de activitate „activităţi auxiliare ale caselor de asigurări şi pensii", a oferit un serviciu constând în punerea la dispoziţia clienţilor de maşini în situaţia în care maşinile acestora se află în service pentru reparaţii.
În acest cadru s-a lansat o companie publicitară, bazată pe materiale publicitare în sensul „îţi dau o maşină la schimb cât timp ne ocupăm să o reparăm pe a ta".
Pe de altă parte, intimata a publicat la rândul său o reclamă ce, în opinia recurentei reprezintă o reproducere parţială a materialului publicitar promovat de către aceasta.
În primul rând, este adevărat că instanţa de apel reţinut că, recurenta nu a făcut dovada înregistrării ca marcă a sloganului a cărui încălcare s-a pretins dar tocmai în considerarea limitelor acţiunii cu care a fost investită, instanţa de apel a analizat în lipsa unei astfel de protecţii legale, în ce măsură, în cauză, se poate reţine existenţa unor mijloace neloiale de preluare şi utilizare a acestora de către intimata-pârâtă.
În acest cadru, s-a reţinut că cele două societăţi comerciale ofereau aceleaşi servicii şi deci se aflau în concurenţă, dar aceasta nu presupune, în lipsa unor dovezi certe, şi faptele neloiale pretinse, deoarece informaţia răspândită de intimata pârâtă care nu este falsă nu este de natură să inducă în eroare publicul.
Totodată publicitatea parazitară, riscul de depreciere, imitarea servilă nu pot fi reţinute ca susceptibile să deturneze o clientelă atât timp cât sloganul care face obiectul prezentei cauze nu este apt să individualizeze serviciile oferite de recurenta-reclamantă în raport cu serviciile similare oferite de intimata-pârâtă, aceasta neindicând ca orice semn distinctiv, originea serviciilor ci doar o descriere a acestora.
Sloganul nu conţine elemente distinctive care pot fi asociate cu imaginea corporatistă a recurentei-reclamante. Or legea sancţionează, riscul de confuzie şi neexistând, în cauză, un asemenea risc de confuzie, din aceasta perspectivă a reţinut şi instanţa de apel că nu se poate produce niciun prejudiciu.
Cât priveşte cadrul legislativ aplicabil fapta reclamată de recurenta-reclamantă se circumscrie art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, iar nu art. 4 alin. (1) lit. d) deoarece, chiar dacă oricare din faptele menţionate la art. 4 şi 5 din aceeaşi lege, reprezintă un act de concurenţă neloială, riscul de confuzie este cuprins în art. 5 alin. (1), pe când art. 4 alin. (1) lit. d se referă la orice alte forme de inducere în eroare a publicului decât acelea create prin confuzia cu semnele unui comerciant.
Or, instanţa de apel a analizat faptele şi le-a încadrat corect din perspectiva dispoziţiilor legale, incidente inclusiv ale art. 10 bis alin. (1) din Convenţia de la Paris din 1883 încât, pentru toate motivele arătate hotărârea este la adăpost de criticile formulate şi, ca urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul SC B.T.W.C. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 555 din 13 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 21 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1315/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1266/2007. Comercial → |
|---|
