ICCJ. Decizia nr. 1534/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1534/2007
Dosar nr. 12984/1/2006
Şedinţa publică din 26 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 149 din 27 martie 2006, a respins acţiunea formulată de reclamanta A.D.S. cu sediul social în Bucureşti în contradictoriu cu pârâta A.A.I. cu sediul social în comuna Poşta Câlnău judeţul Buzău.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că părţile au încheiat contractul de concesiune nr. 72 din 16 noiembrie 2000, precizând la art. 1.3 că modificarea clauzelor se poate face numai de comun acord, prin act adiţional. Astfel, conform dispoziţiilor art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prin urmare, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor, obligând pârâta la încheierea unui act adiţional la contractul de concesiune, cu obiect modificarea clauzei privind plata redevenţei conform cotaţiei grâului de la Bursa de la Londra de la data încheierii contractului şi pe toată durata de derulare a acestuia.
Au fost apreciate ca fiind neîntemeiate capetele 2 şi 3 ale acţiunii formulate, întrucât nici o clauză a contractului nu justifică pretenţia reclamantei de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii în cuantum de 1000 EURO/zi de întârziere şi nici constatarea dreptului A.D.S. de a pretinde plata redevenţei conform cotaţiei grâului de la Bursa din Londra, de la data încheierii contractului şi pe toată perioada de derulare a acestuia.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 174 din 11 iulie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 149 din 27 martie 2006 a Tribunalului Buzău.
Pentru a decide astfel, au fost preluate în principal, argumentele primei instanţe şi anume că modificarea clauzelor unui contract se poate face numai prin acordul de voinţă al părţilor contractante potrivit clauzei inserate la art. 1.3. Intimata nu s-a opus încheierii unui act adiţional modificator al contractului de concesiune în ce priveşte redevenţa, mai mult, cu ocazia judecării fondului a cerut efectuarea unei expertize care să stabilească valoarea redevenţei.
Apelanta nu a făcut dovada că a solicitat intimatei să se prezinte pentru a încheia actul adiţional referitor la modalitatea de calcul a redevenţei.
Împotriva deciziei nr. 174 din 11 iulie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a promovat recurs reclamanta A.D.S. Bucureşti, care a criticat această hotărâre pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate şi schimbarea în totalitate a sentinţei nr. 149 din 27 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat că în mod greşit s-a apreciat că instanţa nu se poate substitui părţilor, întrucât prin acţiunea cu care a fost investită, instanţa nu modifică contractul de concesiune şi urmează să dea efect juridic numai clauzei privind redevenţa prevăzută în contract. S-a invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă A.A.I. a depus întâmpinare, motivată în fapt şi în drept, prin care a solicitat respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, recursul declarat de pârâtă urmând a fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Este de necontestat că reclamanta A.D.S. Bucureşti prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei A.A.I. la încheierea unui act adiţional la Contractul de concesiune nr. 72 din 16 noiembrie 2000 având ca obiect modificarea clauzei privind plata redevenţei conform cotaţiei de la Bursa de la Londra, de la data încheierii contractului şi pe toată perioada de derulare a acestuia, precum şi plata daunelor cominatorii de 1000 EURO/zi de întârziere de la data pronunţării sentinţei şi până la momentul încheierii actului adiţional.
Pentru corecta şi completa interpretare a probelor, atât instanţa de fond cât şi cea de apel, au stabilit o corectă situaţie de fapt şi de drept privind adevăratele raporturi juridice dintre părţi, cu întinderea reală a drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc. Clauzele contractului de concesionare nr. 72 din 16 noiembrie 2000 au fost determinate pe baza liberului consimţământ exprimat de concedent şi concesionar, iar la art. 4.1 s-a menţionat că preţul redevenţei îl constituie cotaţia de la Bursa Română de Mărfuri la momentul plăţii. În acest context prezintă semnificaţie principiul consensualismului, potrivit căruia voinţa juridică produce efecte indiferent de forma în care a fost manifestată.
Nu poate fi acreditată teza recurentei, susţinută constant în toate fazele procesuale, de a obliga pârâta la încheierea unui act adiţional vizând modificarea clauzei de plată a redevenţei, deoarece ea contravine reglementării contractuale ale art. 11.3 din capitolul 11 intitulat „Alte clauze", unde expres s-a precizat că modificare clauzelor prezentului contract se face de comun acord de către părţi prin act adiţional.
Reclamanta nu a făcut dovada diligenţelor întreprinse de a stabili de comun acord cu pârâta o eventuală modificare a clauzei contractuale ce fac obiectul litigiului, din conţinutul corespondenţei şi al notificărilor rezultând atenţionarea pârâtei de a plăti redevenţa pe toată perioada concesiunii şi cu respectarea termenelor scadente.
Pe cale de consecinţă, corect nu a fost obligată pârâta la plata daunelor cominatorii şi nici să se constate dreptul ADS de a pretinde plata redevenţei conform cotaţiei grâului de la Bursa de la Londra, de la data încheierii contractului şi pe toată perioada de derulare a acestuia.
Pentru aceste raţiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.D.S. cu sediul social în Bucureşti, împotriva deciziei nr. 174 din 11 iulie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, nefiind îndeplinită nici una din cerinţele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S., împotriva deciziei nr. 174 din 11 iulie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 26 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1536/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1455/2007. Comercial → |
|---|
