ICCJ. Decizia nr. 998/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 998/2007
Dosar nr. 27519/2/2005
Şedinţa publică din 6 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 22 martie 2005, reclamanta SC S.I. ARL a chemat în judecată pe pârâta SC S.E. SRL, solicitând anularea hotărârilor A.G.A. SC S.E. SRL nr. 050 din 25 ianuarie 2005 şi respectiv 108 din 11 februarie 2005, astfel cum au fost acestea înregistrate în registrul comerţului în baza încheierii nr. 10254 din 1 martie 2005, obligarea pârâtei să menţioneze în Registrul Comerţului şi să publice în M. Of. pe cheltuiala sa hotărârea irevocabilă de anulare, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 3059 din 27 iunie 2005, tribunalul a admis în parte cererea reclamantei şi a dispus anularea hotărârilor Adunării Generale a asociaţilor SC S.E. SRL nr. 050 din 25 ianuarie 2005 şi nr. 108 şi 11 februarie 2005. Totodată, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei să menţioneze în Registrul Comerţului şi să publice în M. Of. al României, pe cheltuiala sa, hotărârea irevocabilă de anulare, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a constatat legat de vicierea cu rea credinţă a procedurii de convocare a reclamantei, că acest motiv este întemeiat întrucât scrisoarea de convocare a fost trimisă reclamantei la vechea adresă şi nu la adresa actuală din Luxemburg 5 Rue Eugene Ruppert, L 2453, cu toate că administratorul pârâtei cunoştea din corespondenţa purtată între părţi această ultimă adresă care era menţionată pe antetul scrisorilor trimise de reclamantă. Mai mult, chiar pârâta a trimis la 15 martie 2004 o scrisoare reclamantei la noua adresă iar în luna noiembrie 2004 a formulat o cerere de chemare în judecată în cuprinsul căreia a indicat noua adresă.
Susţinerea pârâtei în sensul că adresa din Luxemburg,3 Rue Jean Piret, L 2350 este cea menţionată la Registrul Comerţului, singura convocare legală neputând fi decât cea efectuată la sediul înregistrat al reclamantei, orice eventuală modificare neputând fi opusă terţilor, s-a reţinut a fi neîntemeiată, întrucât pârâta a cunoscut schimbarea adresei reclamantei şi nu poate invoca inopozabilitatea acestui fapt. Împrejurarea că reclamanta i-a comunicat pârâtei în mod explicit schimbarea adresei doar ulterior efectuării convocării pentru cele două adunări generale nu este de natură a concluziona că efectuarea convocării la vechea adresă a fost corectă în condiţiile în care schimbarea adresei rezultă din corespondenţa purtată între părţi.
Nu s-a reţinut nici apărarea pârâtei în sensul că nu este posibilă distincţia între domiciliul de drept şi cel de fapt, distincţie aplicabilă doar în materia persoanelor fizice. Cum scopul convocării este încunoştiinţarea asociatului (persoană fizică sau persoană juridică) cu privire la întrunirea adunării generale, este evident că aceasta trebuie efectuată la adresa care să permită efectiv realizarea acestui scop.
Cu privire la al doilea motiv de nulitate, tribunalul a reţinut că în privinţa societăţilor cu răspundere limitată, deşi dispoziţiile legale nu fac vorbire expres de adunarea ordinară şi adunarea extraordinară, totuşi reglementează condiţii diferite de vot în funcţie de importanţa problemelor care fac obiectul deliberării. Art. 192 alin. (2) prevede că pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor în afară de cazul în care legea sau actul constitutiv prevede altfel.
Prin art. 7 alin. (6) din actul constitutiv al SC S.E. SRL, s-a prevăzut că orice modificare a capitalului social se va face prin Decizia adunării generale extraordinare a asociaţilor, valabilă cu voturile reprezentând cel puţin 76 % din capitalul social atât la prima convocare cât şi la următoarele, iar prin art. 11.1. alin.(5) din actul constitutiv s-a stipulat că orice hotărâre a adunării generale a asociaţilor ordinare sau extraordinare privind mărirea sau reducerea capitalului social şi modificarea numărului de părţi sociale se va adopta cu voturile reprezentând minim 76 % din capitalul social atât la prima convocare cât şi la următoarele.
Asociaţii SC S.E. SRL au înţeles să renunţe prin actul constitutiv la principiul unanimităţii instituit de art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, prevăzând că pentru adoptarea hotărârilor ce au ca obiect modificarea capitalului social este necesar votul a minim 76 % din capitalul social, condiţie ce trebuie îndeplinită atât la prima convocare cât şi la următoarele.
Adoptarea celor două hotărâri atacate de reclamantă s-a realizat cu nerespectarea acestor dispoziţii ale actului constitutiv.
Astfel, la data de 11 decembrie 2004, administratorul pârâtei a convocat adunarea generală pentru data de 24 ianuarie 2005, prima convocare şi 25 ianuarie 2005 a doua convocare, pe ordinea de zi figurând „majorarea capitalului social al societăţii".
Întrunită la a doua convocare, adunarea generală a adoptat cu votul asociaţilor reprezentând 39% din capitalul social hotărârea nr. 050 din 25 ianuarie 2005, prin care s-a decis majorarea capitalului social, reclamanta ce deţinea 60 % din capitalul social, fiind lipsă.
La 19 ianuarie 2005, administratorul a convocat din nou adunarea generală pentru data de 10 februarie 2005, prima convocare şi 11 februarie 2005 a doua convocare având pe ordinea de zi verificarea aporturilor asociaţilor la majorarea capitalului social şi vot de participare la beneficii şi pierderi şi discutarea posibilităţii pentru fiecare dintre asociaţi în cadrul operaţiunii de majorare a capitalului social de a subscrie şi vărsa cotele celorlalţi în cazul în care aceştia nu o vor face, astfel încât să se asigure nivelul de capital social de care societatea are nevoie în desfăşurarea activităţilor sale.
Adunarea generală întrunită la a doua convocare a adoptat hotărârea nr. 108 din 11 februarie 2005 prin care s-a decis cu voturile asociaţilor prezenţi reprezentând 39 % din capitalul social ca aporturilor asociaţilor lipsă să fie vărsate de ceilalţi asociaţi proporţional cu cota fiecăruia de participare la capitalul social.
S-a reţinut că dispoziţiile art. 193 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată care au fost menţionate în cele două hotărâri pentru justificarea îndeplinirii condiţiilor de cvorum prevăzute de lege, nu sunt aplicabile întrucât nu se referă la adunările prin care se urmăreşte modificarea actului constitutiv (aceste adunări fiind guvernate de principiul unanimităţii instituit de art. 192 alin. (2) ci la adunările guvernate de principiul majorităţii reglementate de art. 192 alin. (1).
În ce priveşte al treilea motiv de nulitate, tribunalul a reţinut că prin hotărârea nr. 050 din 25 ianuarie 2005 s-a mai stabilit că asociaţii au obligaţia de a vărsa capitalul social şi de a depune la sediul social dovada de la bancă privind depunerea capitalului într-un termen de cel mult 10 zile de la data ţinerii adunării, respectiv 4 februarie 2005. Având în vedere urgenţa măsurii, termenul de 10 zile privind vărsarea capitalului social nu va fi prorogat iar depunerile ulterioare datei de 4 februarie nu vor fi considerate aport sau vărsare de capital.
Reclamanta a susţinut că această hotărâre încalcă prevederile art. 211 din Legea nr. 31/1990 care prevede un termen de o lună de la data publicării hotărârii în M. Of. Tribunalul a apreciat că aceste dispoziţii nu sunt incidente în speţă, întrucât art. 210 – art. 220 reglementează majorarea capitalului social la societăţile pe acţiuni, pentru societăţile cu răspundere limitată, art. 221 prevăzând că majorarea capitalului social se va face cu respectarea dispoziţiilor privitoare la constituirea acestei societăţi.
S-a reţinut ca fiind întemeiată însă susţinerea reclamantei, potrivit căreia au fost încălcate dispoziţiile art. 7 alin. (3) din actul constitutiv care prevăd că părţile sociale nou emise trebuie subscrise în totalitatea lor, libere de orice sarcini, iar valoarea lor vărsată la 30 de zile de la data hotărârii asociaţilor de majorare a capitalului social.
Actul constitutiv acordă asociaţilor un termen de 30 de zile de la data hotărârii pentru vărsarea aportului, termen ce nu a fost respectat prin hotărârea atacată, asociaţii fiind vătămaţi prin această reducere a termenului.
Apărarea pârâtei în sensul că termenul de 30 de zile este un termen maxim în care se putea efectua vărsarea valorii părţilor sociale, termen ce putea fi redus de asociaţi în funcţie de interesele şi urgenţele societăţii, este parţial întemeiată, în sensul că într-adevăr asociaţii au obligaţia de a vărsa aportul în maxim 30 de zile.
Această limită maximă nu poate fi redusă indiferent de împrejurări, actul constitutiv neconţinând o dispoziţie în acest sens.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei potrivit căreia acţiunea în anulare reglementată de art. 132 din Legea nr. 31/1990 are un caracter social, tribunalul a apreciat că acţiunea în anulare se exercită în folosul societăţii şi al acţionarilor şi nu pentru valorificarea unui interes personal al acţionarului, însă interesul social este ca orice hotărâre a adunării generale să fie luată cu respectarea prevederilor legale şi ale actului constitutiv.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată, tribunalul a admis primul capăt de cerere şi a dispus anularea celor două hotărâri atacate.
În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, tribunalul l-a considerat neîntemeiat, întrucât art. 132 alin. 7 din Legea nr. 31/1990 nu prevede că odată cu anularea hotărârii A.G.A. tribunalul dispune şi obligarea pârâtei la efectuarea formalităţilor de publicitate. Este adevărat că potrivit art. 22 din Legea nr. 26/1990, comerciantul are obligaţia de a solicita înregistrarea în Registrul Comerţului a menţiunilor prin care se modifică menţiunile deja înregistrate însă doar în măsura în care pârâta nu-şi va îndeplini de bună voie obligaţia, reclamanta poate obţine concursul forţei coercitive a instanţei pentru a obţine obligarea pârâtei la executarea acestei obligaţii pe cale silită.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC S.E. SRL, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sub nr. 4677/2005 (27519/2/2005).
În motivarea apelului se arată că hotărârea a fost dată cu nesocotirea probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor legale aplicabile. Instanţa nu a reţinut şi nu a răspuns nici unei apărări formulate de pârâtă şi nu a ţinut seama de actele depuse în susţinerea apărărilor.
Procedura de convocare pentru adunările generale din datele de 24 ianuarie 2005 şi 10 februarie 2005 a fost legal îndeplinită la adresa menţionată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Această procedură de convocare a fost verificată şi de judecătorul-delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti cu ocazia înregistrării celor două hotărâri.
Nu se poate reţine că administratorul apelantei avea cunoştinţă de noul sediu din corespondenţa purtată între părţi, întrucât reclamanta şi-a schimbat pe parcursul timpului în repetate rânduri atât adresa de corespondenţă cât şi adresa reprezentanţilor săi legali, numind chiar şi reprezentanţi de fapt care purtau corespondenţă şi reprezentau societatea. Nu trebuie să se facă confuzie între adresa de corespondenţă a birourilor diverselor persoane numite să reprezinte în fapt sau în drept societatea, cu adresa sediului legal al persoanei juridice.
Instanţa nu menţionează care ar fi temeiul de drept care să determine citarea unei societăţi la o altă adresă care ar fi cunoscută părţilor, alta decât sediul social legal înregistrat al persoanei juridice. Domicilierea fiscală, naţionalitatea, regimul juridic al unei persoane juridice sunt determinate de locul sediului său social şi nu reprezintă o chestiune de fapt.
În plus, nu pot fi imputate pârâtei consecinţele pentru pasivitatea sau neînregistrarea culpabilă a schimbării sediului de către reclamantă.
Din probele administrate rezultă că însăşi reclamanta şi-a indicat sediul la care a fost convocată pentru această adunare generală în cadrul unui dosar pe rol, aspect nereţinut de instanţa de fond. Prin întâmpinare şi prin răspunsul la interogatoriu depuse în dosarul nr. 11317/2004, reclamanta a indicat vechea adresă, data depunerii acestor documente fiind anterioară convocării pentru adunările generale din 24 ianuarie 2005 şi 10 februarie 2005 şi ulterioară oricărei scrisori depuse de către reclamantă la dosar în care s-ar menţiona actuala adresă.
În schimb, răspunsul la interogatoriu depus la 10 martie 2005, este ulterior chiar şi notificării nr. 220 din 3 martie 2005, prin care reclamanta comunica schimbarea sediului.
În această situaţie în care reclamanta însăşi face dovada folosirii mai multor adrese în această perioadă, este evident că singura adresă unde se putea face legal convocarea este cea înregistrată la Registrul Comerţului.
Primul act de înştiinţare a schimbării sediului social însoţit de certificatul constatator este scrisoarea din martie 2005. Toate convocările ulterioare au fost efectuate la sediul legal care rezultă din actul emis de Registrul Persoanelor juridice din Luxemburg.
Până în martie 2005, asociatul nu a comunicat înscrisul din care să rezulte schimbarea sediului şi nu a solicitat efectuarea menţiunii privind schimbarea sediului său.
Simpla menţionare a unei adrese pe antetul unor scrisori comerciale, adrese care s-au schimbat în timp, nu reprezintă un act de comunicare a schimbării sediului care să producă consecinţe juridice.
Instanţa a făcut referire în considerentele hotărârii atacate doar la actele depuse de intimata-reclamantă ignorând însă înscrisurile depuse de pârâtă care fac dovada unei inconsecvenţe ale reclamantei cu privire la sediul său actual.
Legea nu permite în materia persoanelor juridice distincţia între sediul de fapt şi cel de drept care să permită efectuarea citării sau a convocării la un sediu de fapt, care să asigure încunoştiinţarea efectivă a asociatului cu privire la întrunirea adunării generale.
Instanţa de fond a apreciat de asemenea în mod eronat că au fost încălcate dispoziţiile statutare referitoare la majorarea capitalului social, respectiv art. 7 alin. 3 din actul constitutiv.
Instanţa de fond a apreciat că prin reducerea termenului de 30 de zile în care trebuia vărsat aportul la capitalul social majorat, asociatul reclamant a fost vătămat, fără a arăta însă în ce constă această vătămare, care de altfel nici nu a fost dovedită de reclamantă în condiţiile în care nu face dovada depunerii ulterioare termenului de 10 zile a aportului său la majorarea capitalului social.
Intimata reclamantă nu a depus aportul său nici în 30 de zile, după cum nu a contribuit nici la majorările ulterioare ale capitalului social. Numai în măsura în care asociatul ar fi dovedit intenţia sa certă de a participa la majorarea capitalului social, s-ar fi putut reţine de către instanţa de judecată un prejudiciu adus intereselor acestui asociat.
Termenul de vărsare a aportului a fost stabilit în funcţie de necesităţile administrative de funcţionare ale societăţii care gestionează depozite ecologice iar activitatea în acest domeniu a fost condiţionată de capitalul social înregistrat, conform reglementărilor speciale. Măsura a fost solicitată şi necesară şi a constituit premisa obţinerii licenţei pentru serviciul public de salubrizare a localităţilor, care este singura sa activitate comercială.
Reclamanta nu a făcut dovada că a consemnat capitalul social iar în cadrul adunării generale ulterioare în care s-a efectuat o nouă majorare de capital social, deşi prezentă, a refuzat să participe la majorarea capitalului social.
Prin scrisoarea A.N.R.S.C. depusă la dosar, s-a făcut dovada împrejurărilor care au justificat reducerea termenului de 30 de zile. În contextul în care societatea a fost controlată de către autorităţi, a fost nevoită să ia o decizie prin care să asigure continuarea funcţionării sale în bune condiţii şi realizarea obiectului de activitate, o asemenea hotărâre trebuind a fi privită în interesul exclusiv al societăţii.
Chiar reclamanta prin concluziile orale la diferitele termene de judecată, a recunoscut această necesitate faţă de obiectul de activitate al societăţii. Majorarea capitalului social a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti fiind opozabilă terţilor şi a fost adusă la cunoştinţa A.N.R.S.C., autoritatea de control în domeniul deşeurilor, făcând astfel posibilă continuarea activităţii societăţii.
Reclamanta nu a formulat cerere de intervenţie în cadrul dosarului de la O.R.C. şi nu a declarat recurs împotriva încheierii judecătorului delegat, permiţând în acest mod înregistrarea menţiunii cu consecinţa opozabilităţii faţă de terţi.
Instanţa de judecată trebuia să verifice dacă asociaţii şi-au exercitat drepturile care decurg din această calitate potrivit scopului pentru care au fost instituite, respectiv acela al societăţii pârâte. S-ar putea reţine un eventual abuz al asociaţilor persoane fizice sau al administratorului doar în măsura în care aceştia ar fi abdicat de la interesul societăţii şi ar fi ignorat în acelaşi timp drepturile celorlalţi asociaţi. Prin promovarea acţiunii, reclamanta nu a înţeles decât să-şi promoveze interesul său exclusiv.
Prevederile art. 193 alin. (3) sunt aplicabile şi este greşită motivarea instanţei în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică şi că majorarea capitalului social se supune regulii unanimităţii.
În susţinere au fost depuse înscrisuri.
La 13 septembrie 2005, intimata a formulat cerere de preschimbare a primului termen de judecată în legătură cu care apelanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 153 alin. (3) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 178 din 2 martie 2006, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată de apelantă.
La primul termen de judecată de la 12 aprilie 2006, Curtea a respins cererea de preschimbare a termenului de judecată ca rămasă fără obiect.
Apelanta a mai susţinut că deşi întreaga motivare a reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată vizează motive de nulitate care afectează procesul verbal al adunărilor generale din data de 25 ianuarie 2005, respectiv 11 februarie 2005, aceasta nu a înţeles să solicite instanţei de judecată şi anularea acestor procese verbale ca acte principale ce au stat la baza adoptării hotărârilor şi a căror anulare putea atrage anularea hotărârilor, ca acte subsecvente.
Legalitatea unei hotărâri adoptate în baza unui proces verbal nu poate fi analizată decât dacă se analizează implicit valabilitatea procesului verbal, cu atât mai mult cu cât motivele de nelegalitate invocate de reclamantă vizează aspecte de ordin procedural.
Instanţa de fond nu avea posibilitatea procedurală de a se pronunţa cu privire la legalitatea procedurii de convocare şi de adoptare a hotărârilor propriu-zise pe baza analizei exclusive a acestora, încălcând astfel principiul disponibilităţii consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, văzând şi dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea hotărârilor A.G.A. nr. 050 din 25 ianuarie 2005 şi nr. 108 din 11 februarie 2005, precum şi obligarea pârâtei să menţioneze în Registrul Comerţului şi să publice în M. Of., pe cheltuiala sa, hotărârea irevocabilă de anulare în anulare.
Au fost invocate trei motive de nulitate, şi anume vicierea cu rea-credinţă a procedurii de convocare, încălcarea dispoziţiilor legale şi statutare privind luarea hotărârilor şi încălcarea dispoziţiilor legale şi statutare privind majorarea capitalului social.
Prima instanţă s-a pronunţat asupra acestor motive de nulitate, analizând de fapt procesele verbale ale celor două adunări generale în care se consemnează, conform art. 131 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul adunării generale, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, dezbaterile în rezumat, hotărârile luate, iar la cererea acţionarilor, declaraţiile făcute de ei în şedinţă (norme aplicabile şi în cazul societăţii cu răspundere limitată).
Procesul-verbal fiind înscrisul în care se consemnează îndeplinirea formalităţilor de convocare şi condiţiile în care s-a adoptat o hotărâre, în cazul în care se invocă motive de nulitate ce privesc aceste aspecte, instanţa de judecată trebuie învestită cu o cerere corespunzătoare în anulare.
Faţă de cele arătate, prin Decizia nr. 312 din 31 mai 2006, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ocazie cu care vor fi avute în vedere şi celelalte motive de apel a căror analiză în prezentul ciclu procesual nu s-a mai impus.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Înainte de dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a solicitat anularea hotărârii atacate deoarece lipseşte încheierea de amânare a pronunţării, iar Decizia nu a fost semnată de judecători şi grefier.
Cât priveşte motivele de recurs, recurenta a criticat Decizia curţii de apel sub următoarele aspecte:
- hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că, omiţând să se pronunţe asupra motivelor de apel invocate de pârâtă, curtea de apel a lăsat nesoluţionat fondul pricinii, încălcând principiul disponibilităţii şi al contradictorialităţii deoarece motivul pentru care a admis apelul nu s-a regăsit printre motivele de apel.
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
- hotărârea este dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii mai precis a art. 132 din Legea nr. 31/1990 prevede numai dreptul asociaţilor de a formula acţiune în anularea hotărârilor adunărilor generale, nu şi împotriva proceselor verbale care consemnează deciziile luate de asociaţi precum şi a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Desfiinţând sentinţa atacată şi trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă recurenta consideră că instanţa de apel a greşit deoarece instanţa de fond, soluţionând în fond cauza, instanţa de apel, admiţând apelul, trebuia să reţină cauza spre rejudecare. Recurenta invocă în sensul celor arătate Decizia nr. 308 din 30 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Analizând actele dosarului prin prisma argumentelor invocate de către recurentă, pe care Înalta Curte le grupează şi le subsumează motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9, pentru a răspund.
- printr-un considerent comun, instanţa supremă va respinge recursul declarat pentru cele ce urmează:
Cu privire la solicitarea recurentei de anulare a hotărârii atacate deoarece lipseşte încheierea de amânare a pronunţării, iar Decizia nu a fost semnată de judecători şi grefier, din înscrisurile de la dosarul de apel se constată că există, semnate de judecători şi grefieri, atât încheierea de amânare a pronunţării de la 24 mai 2006, cât şi Decizia pronunţată la 31 mai 2006. În aceste condiţii, critica formulată este nefondată.
Privitor la faptul că hotărârea atacată ar fi fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că, omiţând să se pronunţe asupra motivelor de apel invocate de pârâtă, curtea de apel a lăsat nesoluţionat fondul pricinii, încălcând principiul disponibilităţii şi al contradictorialităţii deoarece motivul pentru care a admis apelul nu s-a regăsit printre motivele de apel, Înalta Curte nu găseşte fondată această critică pentru cele ce se vor arăta:
Aşa după cum şi recurenta - reclamantă recunoaşte în concluziile scrise de la dosar, alin. (1) paragraf 1, limitele apelului sunt stabilite de către apelant. Apelant a fost însă societatea pârâtă. Aşadar, dacă această parte era nemulţumită de încălcarea de către instanţă a limitelor apelului era îndreptăţită să declare recurs şi să uzeze de acest motiv, iar nu reclamanta. Prin încălcarea limitelor apelului pârâtei, reclamanta nu justifică o vătămare care să facă posibilă aplicarea măsurii casării prevăzute de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Prin celelalte critici aduse deciziei atacate şi circumscrise de către recurentă aceluiaşi motiv de casare, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii prin faptul că nu a soluţionat cauza pe fond, ci dimpotrivă a făcut o corectă aplicare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectând principiul dublului grad de jurisdicţie şi al contradictorialităţii.
În urma analizei deciziei atacate în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rezultă că el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi conţine suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de reclamant textelor pe care şi-a întemeiat acţiunea.
Privitor la critica adusă deciziei atacate potrivit căreia instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a făcut nici o trimitere la acest text, ci numai a reţinut că situaţia de fapt din cauză nu a fost pe deplin stabilită deoarece prima instanţă, deşi a fost învestită cu o cerere în anularea unor hotărâri A.G.A., nu a cercetat aceste înscrisuri, ci procesele verbale, cu anularea cărora nu fusese învestită. Rezultă deci că prima instanţă a rezolvat procesul, practic fără a intra în cercetarea fondului, a înscrisurilor cu a căror anulare a fost învestită. În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza1 C. proc. civ.
Chiar dacă s-ar ajunge la concluzia greşitei aplicări a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recursul tot nu poate fi admis deoarece, nefiind găsit întemeiat nici un motiv de casare, motivul de modificare, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., obligă la modificarea deciziei din apel, la judecarea apelului, şi faţă de practica invocată chiar de către recurentă s-ar putea ajunge chiar la înrăutăţirea situaţiei în propriul recurs şi la încălcarea principiului non reformatio în pejus, ceea ce nu poate fi primit.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S.I. SRL prin SC A.Ţ.Z. împotriva decizie nr. 312 din 31 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S.I. SRL prin SC A.Ţ.Z. împotriva decizie nr. 312 din 31 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 6 martie 2007
| ← ICCJ. Decizia nr. 918/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 985/2007. Comercial → |
|---|
