ICCJ. Decizia nr. 1797/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1797/2007
Dosar nr.23688/2/2005
Şedinţa publică din 15 mai 2007
Asuprarecursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2724 din 8 iunie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantele SC A.R. SA şi SC R.R. SA formulată în contradictoriu cu pârâtele SC M. SA şi SC D.I. SA, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 15.000.000 lei în favoarea pârâtei SC D.I. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 17 decembrie 2002, în A.G.E.A. SC M. SA, s-a decis vânzarea imobilului situat în Bucureşti B-dul Ferdinand, sector 2 către pârâta SC D.I. SA la preţul de 943.278.981 lei, hotărârea fiind adoptată cu majoritate de voturi, conform PV încheiat, hotărându-se totodată ca semnarea contractului de vânzare-cumpărare să fie realizată pentru SC M. SA, de către numita V.G.M.
În acest sens la 26 martie 2003 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1007 de către B.N.P. ASOCIAŢII. Ulterior, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 173 din 3 mai 2004 pronunţată în dosarul nr. 394/2004, a dispus anularea hotărârii A.G.E.A. din 17 decembrie 2002.
Instanţa de fond a constatat că este investită să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1007 din 26 aprilie 2004 în raport de patru vicii de nulitate:
1) hotărârea A.G.A. SC M. SA a fost adoptată de un organ care nu avea competenţa adoptării acestei hotărâri, ceea ce echivalează angajamentului juridic al societăţii într-un raport contractual printr-o voinţă nelegitim exprimată;
2) preţul derizoriu al contractului de vânzare-cumpărare echivalând lipsei cauzei angajamentului juridic;
3) încălcarea intereselor acţionarilor minoritari ai societăţii prin adoptarea hotărârii din 17 decembrie 2002 a SC M. SA;
4) lipsa beneficiilor SC M. SA din tranzacţia încheiată, acţiunea fiind contrară scopului societar.
În privinţa primului motiv de nulitate invocat instanţa de fond a reţinut că, deşi conform art. 17 din statutul SC M. SA, C.A. al societăţii are competenţa aprobării operaţiunilor de vânzare de bunuri, iar art. 143 din Legea nr. 31/1990 recunoaşte administratorilor societăţii competenţa înstrăinării bunurilor aflate în patrimoniul societăţii până la o limită valorică, în timp ce art. 115 din OG nr. 28/2002 dă în competenţa administratorilor sau directorilor societăţii încheierea actelor de înstrăinare având ca obiect active imobiliare a căror valoare depăşeşte 20 % din totalul activelor imobilizate, trebuie totuşi considerat în egală măsură că adunarea generală a acţionarilor este organul deliberativ al societăţii, domeniul competenţelor sale fiind limitat de lege şi de statutul societăţii în cauză.
Conform art. 114 din Legea nr. 31/1990, adunarea generală poate delega o parte a puterilor sale C.A., între care cele prevăzute de art. 143, competenţa prevăzută la art. 113 din lege sunt inderogabile, în raport însă cu art. 143, apare ca legitim ca A.G.A. să ia decizii care intră în domeniul delegat C.A., fiind vorba de o competenţă voluntară a adunării generale care are şi controlul asupra deciziilor luate de adunarea generală.
Aceasta este şi în acord cu dispoziţiile art. 115 din OG nr. 28/2002 care deleagă C.A. o arie limitată de decizii, asupra cărora se menţine controlul adunării generale fie direct, fie indirect, prin chiar Decizia directă asupra actelor de dispoziţie care angajează patrimoniul societăţii, cum s-a întâmplat în cauză.
A mai apreciat instanţa de fond că nu se poate considera că persoana desemnată în hotărârea A.G.E.A. din 7 decembrie 2002 a exprimat, fără calitate, o voinţă neconcordantă împuternicirii sale, deoarece hotărârea de vânzare a fost precisă prin determinarea bunului, preţului, cumpărătorului, astfel încât mandatarul nu a avut libertate de decizie şi gestiunea afacerii cu încălcarea art. 143 din Legea nr. 31/1990 şi art. 115 din OG nr. 28/2002.
Voinţa juridică aparţine SC M. SA, fiind legitim exprimată printr-o hotărâre extraordinară adoptată conform competenţelor organului de conducere.
În ce priveşte preţul derizoriu al vânzării imobilului, de 950.028.815 lei în condiţiile în care raportul de expertiză evaluatorie administrat în cauză relevă o valoare de piaţă a bunului la momentul vânzării de 13.966.761.767, de aproximativ 13 ori mai mare decât preţul de vânzare, instanţa de fond a apreciat că neseriozitatea preţului presupune existenţa unui preţ de vânzare infim, astfel încât obligaţia asumată de cumpărător să fie considerată inexistenţă, iar cauza imediată a contractului de vânzare-cumpărare să nu poată fi identificată.
În speţă, însă, este întâlnită ipoteza în care bunul a fost vândut la un preţ care prezintă o disproporţie vădită faţă de valoarea lui de piaţă, corespunzător preţului lezionar, instanţa neconsiderându-se investită cu o atare cerere.
Instanţa de fond a mai apreciat că preţul de vânzare al imobilului nu reprezintă o prestaţie inexistentă pentru cumpărător şi că nu se poate imputa cumpărătoarei SC D.I. SA că a cumpărat la un preţ care corespundea valorii de inventar a bunului din anul 1994, deoarece, conform HG nr. 403/1000, era în competenţa şi la dispoziţia SC M. SA să reevalueze imobilizările corporale corespunzător utilităţii şi valorii de piaţă a bunurilor din patrimoniu pentru reflectarea valorii lor reale în contabilitate.
Faptul că la nivelul anului 2002 SC M. SA înregistra în contabilitate activul ce face obiectul litigiului cu valoare de 943.278.981 lei, corespunzătoare valorii din 1994, a fost interpretat de către instanţa de fond ca corespunzând voinţei societare care a apreciat această valoare ca reflectând realizarea în contabilitate, astfel încât această valoare reprezintă pentru vânzătoare expresia bănească a bunului în patrimoniul său, valoare la care aceasta a înţeles să tranzacţioneze.
Instanţa de fond a mai reţinut că vânzătorul a preferat un preţ mai mic, refuzând alte oferte diferite calitativ şi preferând pe pârâta SC D.I. SA, ceea ce înseamnă că îşi reprezenta disproporţia de valoare.
A mai reţinut instanţa de fond, în circumstanţiere, că, faţă de OG nr. 12/1999 notarul investit cu procedura de autentificare a actului avea obligaţia legală a verificării concordanţei preţului contractual cu preţurile zonale minimale, stabilite prin acte cu putere de opozabilitate, în afara cărora notarul avea obligaţia de a amâna autentificarea actului până la stabilirea unei valori concordante.
Faţă însă de dispoziţiile art. 1303 şi art. 960 C. civ., motivul de nulitate întemeiat pe preţul derizoriu şi lipsa cauzei din contract a fost considerat neîntemeiat.
Cea de-a treia cauză de nulitate, derivată din încălcarea intereselor acţionarilor minoritari ai SC M. SA prin adoptarea hotărârii din 17 decembrie 2002 a fost apreciată de instanţa de fond ca vizând, în fapt, legalitatea hotărârii A.G.A. nr. 7 din 17 decembrie 2002, art. 100 din OG nr. 28/2002 invocat de reclamante, impunând deţinătorilor de valori mobiliare o conduită care să asigure respectarea drepturilor celorlalţi acţionari şi a interesului prioritar al societăţii comerciale, fiind, în caz contrar, ţinută să repare prejudiciile.
Instanţa de fond a considerat că art. 100 din OG nr. 28/2002 nu este incident în cauză din perspectiva analizei condiţiilor de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare analizat, astfel încât şi acest motiv de nulitate a fost respins ca nefondat.
În fine, instanţa de fond a considerat, cu privire la ultimul motiv de nulitate invocat, că lipsa beneficiului, ceea ce este contrar scopului social, ţine de gestiunea comerţului, şi riscul afacerii şi nu loveşte tranzacţiile neprofitabile cu nulitate, cu atât mai mult cu cât preţul vânzării, încasat de SC M. SA înlocuieşte bunul în patrimoniu cu expresia valorică a acestuia, conform preţuirii înregistrate în contabilitatea vânzătorului, astfel încât şi această cauză de nulitate este nefondată.
A mai apreciat instanţa de fond că anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 7 din 17 decembrie 2002 a SC M. SA prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 173 din 3 mai 2004, nu face obiectul analizei în raport cu limita investirii, astfel încât nu va face aprecieri asupra validităţii contractului nr. 1007 din 26 martie 2003 din perspectiva efectului retroactiv al nulităţii hotărârii A.G.E.A. deoarece, pe calea excepţiei de nulitate pe care instanţa are căderea a o sesiza din oficiu, atât instanţa cât şi părţile pot evidenţia cauze de nulitate independente privite ca încălcări ale legii la momentul încheierii actului, iar nu efecte de nulitate ale actelor cu care cel în cauză se află în legătură, pentru care este necesară o investire distinctă.
Aşa fiind, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu s-au încălcat norme legale imperative la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat, cererea fiind respinsă ca nefondată.
Cu privire la capătul secund de cerere, având ca obiect interdicţia pârâtei de a înstrăina imobili litigios până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentei acţiuni, instanţa a considerat cererea neîntemeiată motivat de faptul că orice limitare a exerciţiului prerogativelor conferite de proprietate trebuie, în acord cu art. 44 din Constituţia României, să fie justificată de ocrotirea unui interes obştesc sau intereselor legitime, legea procesuală civilă instituind procedee eficiente pentru securizarea dreptului, prin măsuri asiguratorii sau conservatorii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele SC R.R. SRL (fostă SC R.R. SA), SC A.R. SA şi pârâta SC M. SA, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, fiind înregistrat astfel dosarul nr. 4069 din 11 iulie 2005.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 367 din 19 iunie 2006, a admis apelurile declarate în cauză şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantelor şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1007 din 26 martie 2003 încheiat între SC M. SA şi SC D.I. SA, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtei de înstrăinare a imobilelor ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această decizie, motivată neobişnuit de amplu, instanţa de apel a reţinut, în esenţă că desemnarea unui reprezentant pentru semnarea actelor de vânzare-cumpărare, altul decât directorul societăţii sau administratorul constituie o depăşire a atribuţiilor A.G.E.A., cu încălcarea art. 146 din Legea nr. 31/1990 şi art. 115 din OG nr. 28/2002 şi nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice, că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că preţul vânzării este lezionar şi nu derizoriu, când acesta era în mod evident derizoriu şi, drept urmare, lipseşte şi cauza imediată a contractului şi că interesele acţionarilor minoritari şi cele ale societăţii au fost prejudiciate prin încheierea respectivului contract în mod deliberat în favoarea cumpărătorului. A mai reţinut nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi ca efect al nulităţi absolute a hotărârii A.G.E.A. nr. 7 din 17 decembrie 2002 care a decis încheierea contractului, hotărârea anulată prin Decizia nr. 173 din 3 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC D.I. SA Bucureşti solicitând admiterea acestui recurs şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor declarate împotriva sentinţei nr. 2724/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a comercială. Recursul vizează, în rezumat, următoarele aspecte.
1. Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 114 şi 146 din Legea nr. 31/1990 şi art. 115 din OG nr. 28/2002, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în raport de aceste prevederi şi cele ale art. 12 şi 16 din statutul SC M. SA, Consiliul de Administraţie a procedat legal când a convocat A.G.A. pentru a decide asupra operaţiunilor de vânzare iar aceasta a dispus în mod legal atât asupra vânzării cât şi cu privire la desemnarea mandatarului pentru această operaţiune juridică ca fiind o altă persoană decât cele care reprezintă uzual societatea, aşa încât nu a fost încălcată capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.
2. Decizia a fost dată şi cu aplicarea greşită a art. 1303 şi art. 969 C. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât preţul vânzării este real şi serios în sensul art. 1303 C. civ., fiind stabilit în baza valorii de inventar a bunului cu care acesta figura înregistrat la societate în 2002 şi deci nu se poate pune semnul egalităţii între valoarea de inventar şi preţul derizoriu, dat fiind conţinutul legal al valorii de inventar.
3. Decizia a fost dată cu aplicarea greşită a art. 131 din Legea nr. 31/1990, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civi., întrucât potrivit acestui text hotărârile Adunării Generale sunt acte de voinţă ale societăţii însăşi, acestea fiind obligatorii pentru acţionari, inclusiv pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra şi deci o asemenea hotărâre poate fi atacată în justiţie doar pentru motive de nelegalitate, nu şi pentru motive de oportunitate. Instanţa şi-a motivat soluţia reţinând încălcarea intereselor acţionarilor minoritari şi ale societăţii pe baza unei simple afirmaţii, lipsită de motivaţie şi suport probator.
4. Decizia a fost dată cu aplicarea greşită a art. 129 alin. (6) C. proc. civ., coroborat cu art. 112, 132 şi art. 294 C. proc. pen., motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. pen., întrucât instanţa de apel a lărgit cadrul procesual şi şi-a motivat Decizia prin raportare la Decizia nr. 173/2004 a Curţii de Apel Bucureşti care a fost invocată ulterior stabilirii cadrului procesual, inclusiv prin precizarea motivelor care stau la baza acţiunii cu care a fost sesizată instanţa. Acest motiv de nulitate nu a existat la data încheierii actului atacat iar prin Decizia invocată s-a anulat hotărârea A.G.E.A. în acţiunea pronunţată de un terţ neacţionar al societăţii, pe baza dispoziţiilor dreptului comun şi cu încălcarea expresă a aplicării prevederilor Legii nr. 31/1990, această decizie producând efecte numai faţă de părţi, fără a dăuna sau profita terţelor persoane.
5. Decizia cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. pen., respectiv pentru a justifica admiterea apelului pe motiv că hotărârea A.G.A. a fost adoptată de un organ care nu avea această competenţă, instanţa de apel a invocat art. 110, 112, 115, 120 etc. din Legea nr. 31/1990 care nu au nici o legătură cu cauza de nulitate invocată şi nici o relevanţă în problema dedusă judecăţii.
6. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. pen., prin aceea că prin valorificarea deciziei nr. 173/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, dată cu eludarea prevederilor Legii nr. 31/1990, instanţa de apel a confirmat, la rândul ei, eludarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.
Examinând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat motivul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. pen., întrucât examinarea şi valorificarea, de către instanţa de apel, în pronunţarea deciziei sale, a deciziei nr. 173/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, deşi greşită, după cum se va arăta în continuare, nu constituie o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti întrucât instanţa nu a săvârşit acte ce intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi decât cea judecătorească, constituite în stat (executivă, legislativă sau judecătorească).
Este nefondat şi motivul de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. pen., întrucât aspectele invocate nu constituie motive străine de natura pricinii iar instanţa de apel a făcut trimitere la art. 110, 112, 115, 120, 125, 137, 143, 146, 152 ş.a din Legea nr. 31/1990, nu ca o motivare propriu zisă a soluţiei sale ci arătând cu titlu general că „dispoziţiile speciale consacrate societăţilor pe acţiuni, caz în care se regăseşte şi pârâta apelantă SC M. SA sunt mai numeroase şi sunt cuprinse în art.110, 112, 115, 120, 125, 137 şi 143, 146, 152 ş.a. „Mai mult unele din" textele enunţate îşi găsesc aplicarea în speţa de faţă.
În schimb recursul formulat în cauză este fondat pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. pen., respectiv Decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, pentru următoarele considerente.
Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 114 şi 146 din Legea nr. 31/1990 şi a art. 115 din OG. nr. 28/2007, atunci când a considerat, ca un element esenţial pentru pronunţarea deciziei sale, că A.G.E.A. pârâtei recurente şi-a depăşit atribuţiile prevăzute de lege atunci când a aprobat vânzarea spaţiilor comerciale şi a desemnat persoana împuternicită să semneze, în faţa notarului public, actele autentice.
Aşa cum s-a stabilit, irevocabil, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 1665 din 16 mai 2006), nu se poate reţine nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a unui spaţiu, determinată de neprobarea acestuia de către Consiliul de Administraţie al vânzătoarei întrucât acest organ nu avea competenţa în acest sens şi de aceea s-a convocat Adunarea Generală care a aprobat vânzarea, iar susţinerile că ar fi aparţinut Consiliului de Administraţie competenţa de a decide asupra vânzării spaţiului comercial în litigiu e lipsită de suport legal întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 12 din Statutul SC M. SA organul de conducere al societăţii este A.G.A.
Faptul că, potrivit art. 114 din Legea nr. 31/1990, se pot delega unele atribuţii Consiliului de Administraţie, nu înseamnă că Adunarea Generală încetează să-şi exercite în continuare controlul asupra actelor de dispoziţie care angajează patrimoniul societăţii. De altfel, în conformitate cu art. 146 din Legea nr. 31/1990, chiar Consiliul de Administraţie a adus în discuţia Adunării Generale şi a supus aprobării acesteia vânzarea activului.
De semnarea, unui reprezentant, mandatar, altul decât directorul sau administratorul societăţii pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare aprobat, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 115 din OG nr. 28/2002 întrucât Adunarea Generală îşi poate desemna ca mandatar pentru anumite operaţiuni juridice alte persoane decât cele care reprezintă uzual societatea.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1303 şi 969 C. civ., atunci când a apreciat că preţul vânzării este derizoriu şi, drept urmare, lipseşte cauza imediată a contractului, întrucât seriozitatea preţului, respectiv ca acesta să nu fie fictiv or, în speţă, preţul convenit era egal cu valoarea de inventar, respectiv valoarea la care spaţiul era înregistrat în patrimoniul societăţii vânzătoare. Este greşit a pune semnul egalităţii, aşa cum a făcut instanţa de apel, între valoarea de inventar şi preţul derizoriu.
De altfel, în cauză s-a făcut dovada că şi intimatele reclamante au cumpărat spaţii comerciale la preţuri care reprezentau valoarea de inventar a bunurilor.
Reţinând că prin vânzarea spaţiului în cauză au fost prejudiciate interesele acţionarilor minoritari şi cele ale societăţii, instanţa de apel a omis faptul că hotărârile A.G.A. sunt acte de voinţă ale societăţii însăşi şi că, în conformitate cu prevederile art. 131 din Legea nr. 31/1990, ele sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă. Mai mult, potrivit aceleiaşi text legal, acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotriva hotărârii şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei pot ataca în justiţie respectiva hotărâre dar numai pentru motive de nelegalitate, nu şi pentru motive de oportunitate, problema oportunităţii hotărârii A.G.A. neputând fi examinată şi controlată de instanţă.
Este întemeiată şi critica din recurs privind extinderea de către instanţa de apel, contrar art. 129 alin. (6) C. proc. pen., coroborat cu art. 112, 132 şi 294 C. proc. pen., a cadrului procesural iniţial precizat de reclamante, prin aceea că şi-a motivat Decizia prin raportare la Decizia nr. 173/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, invocată ulterior. Pe lângă aceasta şi pe lângă faptul că acest motiv de nulitate nu exista la data încheierii actului atacat este şi mai important de subliniat că această decizie nu are relevanţă în cauză şi nu este opozabilă părţilor din proces, cu atât mai puţin pârâtei. Aceasta întrucât Decizia nr. 173/2004 şi anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 7/2002 s-a pronunţat ca urmare a acţiunii promovate de către un terţ neacţionar al societăţii, pe baza dreptului comun şi cu arătarea expresă a faptului că prevederile Legii nr. 31/1990 nu îşi au aplicare. Nici unul dintre acţionarii SC M. SA nu a formulat, potrivit art. 131 din Legea nr. 31/1990, acţiune în anularea hotărârii nr. 7/2002 în termen de 15 zile de la publicarea acesteia şi Monitorul Oficial.
Pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., urmează să admită recursul pârâtei şi să modifice Decizia instanţei de apel în sensul de a respinge apelurile reclamantelor împotriva sentinţei instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC D.I. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 367 din 19 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, modifică Decizia recurată în sensul că respinge apelul reclamantelor împotriva sentinţei nr. 2724 din 8 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1798/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1731/2007. Comercial → |
|---|
