ICCJ. Decizia nr. 2038/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2038/2007
Dosarnou nr. 11897/1/2006
Şedinţa publică din 29 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentinţa nr. 1332 din 3 mai 2005 dată de Tribunalul Constanţa s-a admis acţiunea precizată a reclamantei SC A.P. SRL şi s-a dispus obligarea pârâtei SC T.A. SRL la plata sumei de 786.483.537 lei cu titlu de daune, preţ reparaţii auto neachitate pentru facturi emise în perioada 31 noiembrie 2000 – 31 martie 2003 şi a sumei de 591.031.747 lei, reprezentând daune rezultate din actualizarea sumelor datorate de pârâtă pentru perioada 30 noiembrie 2000 - 31 martie 2003. De asemenea, pârâta a mai fost obligată la plata diferenţei rezultată din actualizarea la momentul efectuării plăţii a sumelor cuprinse în prezenta hotărâre şi suma de 1.373.165.313 lei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată de 50.766.515 lei.
Apelul formulat de pârâta SC T.A. SRL Constanţa, împotriva sentinţei, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 130 din 29 mai 2006 dată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că raporturile juridice dintre părţi îşi au izvorul în Protocolul nr. 534 din 9 iunie 2006, care a fost încheiat pentru derularea în bune condiţii a obligaţiilor rezultate din contractul lucrativ de colaborare nr. 948/1998 încheiat pentru executarea de lucrări de reparaţii auto şi utilaje şi, respectiv contractul lucrativ de colaborare nr. 218/2000 încheiat pentru efectuarea de trasporturi rutiere de mărfuri/persoane şi prestaţii cu utilaje de construcţii.
Prin protocolul menţionat s-a convenit ca reclamanta să repare parcul „SC O.R. SA administrat de pârâtă, iar devizele să fie întocmite de reclamantă, urmând ca în baza lor să fie emise facturile de plată către pârâtă.
S-a reţinut că, potrivit clauzelor protocolului, reclamanta era cea care trebuia să încheie devizele şi să emită facturile şi nicidecum SC O.R. SA aşa cum a susţinut pârâta, iar faptul că prin art. 7 din contractele nr. 948/1999 şi nr. 218/2000 s-a prevăzut ca SC O.R. S.A să verifice lunar balanţa economico-financiarâ, privind activitatea comună, nu are nicio relevanţă asupra pretenţiilor reclamantei.
De asemenea, s-a mai avut în vedere că protocolul a fost semnat de administratorul pârâtei, respectiv de B.G., acelaşi care a semnat şi contractul nr. 218/2000.
Cu privire la expertiza efectuată în cauză s-a constatat că s-au avut în vedere facturile întocmite de reclamantă, neexistând neconcordanţe între acestea şi evidenţele contabile ale părţilor şi că neevidenţierea în actele pârâtei a unor devize ori procese verbale de constatare a lucrărilor, nu duc la concluzia că nu s-au efectuat întrucât aceste acte există, fiind prezentate de reclamantă şi necontestate de beneficiara lucrărilor, iar lucrările există faptic.
Împotriva acestor decizii a declarat recurs pârâta care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia arată următoarele:
- Instanţa apelului a considerat eronat că facturile neacceptate la plată pot genera consecinţe juridice, încălcând prevederile art. 969 C. civ.
- Sumele pretinse de reclamantă ca fiind contravaloarea unor operaţiuni de reparaţii auto nu au fost executate în concret, iar documentele contabile prezentate nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a produce efecte juridice.
- Avizele presupuselor reparaţii nu îndeplinesc condiţiile esenţiale ale unor asemenea documente, în sensul că le lipseşte obiectivul, semnătura şi ştampila beneficiarului.
- Facturile emise de reclamanţi nu sunt semnate şi ştampilate de beneficiarul presupuselor prestaţii şi nu poate fi obligată la plata unei sume pentru lucrări neefectuate. Susţine că aceste documente sunt unilaterale, fiind întocmite de către prestatorul de servicii şi, în aceste condiţii este imposibilă stabilirea unor obligaţii de plată în sarcina sa.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, Înalta Curte constată că în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Astfel, deşi recurenta a indicat ca temei al recursului motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce vizează lipsa de temei legal a deciziei atacate ori încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în argumentarea expusă anterior, acest motiv apare ca fiind lipsit de conţinut, neregăsindu-se.
Se constată că motivele invocate în cuprinsul cererii de recurs vizează aspecte ce ţin de temeinicia deciziei, de stabilirea situaţiei de fapt şi respectiv de aprecierea dată probelor. Acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în această fază procesuală în care, art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., limitează motivele ce pot atrage modificarea sau casarea hotărârilor numai la cele de nelegalitate.
Aşa fiind, în considerarea prevederilor art. 3021 pct. c C. proc. civ., care prevăd sancţiunea ce se aplică în cazul cererilor de recurs care nu cuprind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi nici dezvoltarea lor, Înalta Curte va constata nulitatea cererii de recurs a pârâtei SC T.A. SRL Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea cererii de recurs declarat de pârâta SC T.A. SRL Constanţa împotriva deciziei nr. 130 din 29 mai 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă, fluvială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2006 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 2070/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2020/2007. Comercial → |
|---|
