ICCJ. Decizia nr. 2414/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2414/2007
Dosar nr. 11437/3/2006
Şedinţa publică din 15 iunie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul N.M.P. a chemat în judecată B.C.I.Ţ. SA şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa, să fie anulate Hotărârile nr. 2 şi 4 a A.G.E.A. din 27 februarie 2006 şi să se constate nulitatea absolută a modului de convocare a A.G.O.A. şi A.G.E.A. din aceeaşi dată pentru motivul că au fost încălcate prevederile art. 117 alin. (4) şi art. 128 din Legea nr. 31/1990.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 6016 din 6 iulie 2006, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale invocată de pârâtă şi a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului N.M.P.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut din coroborarea dispoziţiilor art. 117 alin. (4) cu art. 117 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 cu trimitere şi la art. 22 pct. 2 din actul constitutiv în vigoare la momentul convocării că modalitatea de convocare este legală. Cu referire la încălcarea art. 128 din Legea nr. 31/1990, tribunalul a reţinut că prin dispoziţiile art. 22 pct. 6 alin. (2) din actul constitutiv nu s-a convenit ca votul să fie exercitatîntr-un anume fel aşa cum susţine reclamantul, pentru a se admite că această convenţie este nulă. Potrivit tribunalului convenţia prevede doar o condiţie suplimentară de majoritate pentru ca hotărârile să se ia numai dacă cei doi acţionari semnificativi votează în consens.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti care, prin Decizia nr. 55 din 31 ianuarie 2007, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului.
În esenţă, Curtea a reţinut că modalitatea de convocare a acţionarilor s-a realizat legal şi statutar întrucât voinţa socială a fost aceea de a se realiza convocarea prin publicarea convocatorului în Monitorul Oficial şi într-un ziar de largă răspândire considerându-se că această modalitate este cea mai eficientă în condiţiile în care există un număr mare de acţionari. S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 22.6 alin. (2) din actul constitutiv se referă la existenţa unui consens în luarea deciziilor importante fără să constituie o condiţionare a votului şi, în fine, că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 114 din L.S.C. întrucât nu au fost delegate competenţele A.G.E.A. către Consiliul de Administraţie .
A fost înlăturată şi critica în legătură cu încălcarea art. 228 alin. (4) din L.S.C. pentru motivul că dizolvarea societăţii nu intervine dacă se reduce numărul de acţionari sub cel minim prevăzut de lege decât în ipoteza în care în termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului de acţionari nu a fost efectuată completarea în condiţiile legii. Şi celelalte critici privind data de referinţă şi existenţa unei posibile conduceri abuzive a societăţii au fost respinse ca nefondate.
Împotriva deciziei Curţii de Apel a declarat recurs, reclamantul N.M.P. prin care a solicitat ca în temeiul motivelor evocate să fie casate hotărârile pronunţate de celalte instanţe iar cauza să fie trimisă pentru rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Prin motivul 1 de recurs, reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ. şi a citat în sprijinul său dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciind că nu este necesar ca reclamantul să indice textele de lege pe care îşi întemeiază pretenţiile întrucât obligaţia de a da o încadrare juridică îi revine judecătorului.
Potrivit reclamantului recurent, din moment ce în cuprinsul cererii de chemare în judecată a invocat abuzul de drept ca motiv de nulitate, nu se putea considera că cererea este nemotivată. Autorul admite că şi în ipoteza în care nu ar fi fost arătate prin acţiune motivele de fapt şi de drept, instanţa avea obligaţia să motiveze respingerea cererii prin care a evocat abuzul de drept, drept motiv de nulitate. A conchis recurentul că instanţa de apel trebuia să-i admită apelul întrucât instanţa de fond nu a argumentat în considerente respingerea cererii sale.
Al doilea motiv, potrivit reclamantului recurent, îl constituie aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 31/1990 întrucât în opinia sa nu s-a ţinut seama de norma imperativă introdusă prin Legea nr. 161/2003 prin care s-a dispus ca în cazul societăţilor care deţin numai acţiuni nominative să se realizeze convocarea adunărilor generale numai prin scrisoare recomandată cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 117 alin. (6) din Legea nr. 31/1990. Cum normele respective sunt imperative, deci de strictă interpretare dispoziţiile art. 22.2 din actul constitutiv nu puteau fi reţinute ca fiind o adevărată interdicţie a convocării prin scrisoare recomandată aşa cum cere art. 117 alin. (6) din legea menţionată.
Intimata prin întâmpinare a răspunspunctual la motivele de recurs şi a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Recursul este nefondat.
În actuala reglementare recursul este cale extraordinară de atac care se exercită cu respectarea întocmai a condiţiilor de formă şi fond prevăzute de art. 304 alin. (1-9) şi art. 3021 C. proc. civ. Din acest punct de vedere se observă că recurentul nu a invocat motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază critica pentru a cere casarea cu trimitere la Tribunalul Bucureşti. Totuşi, Înalta Curte, având în vedere prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va încadra criticile în motivul prevăzut de art. 304 (9) C. proc. civ. Prima critică legată de nemotivarea soluţiilor anterioare care priveşte nerespectarea de către instanţă a art. 261 C. proc. civ., este neîntemeiată întrucât Decizia cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi argumentele pentru care s-a înlăturat motivul de nulitate privitor la adoptarea în mod abuziv a hotărârilor adunării generale. Pentru ca abuzul de drept pe care recurentul susţine că l-a invocat încă din cererea introductivă să fie reţinut recurenta trebuia să demonstreze în concret care au fost drepturile încălcate, deturnate de la scopul pentru care au fost recunoscute de lege ceea ce se traduce prin reaua-credinţă în exerciţiul lor care în final ar duce la un abuz de drept. În acelaşi sens, chiar dacă instanţa de apel nu a dezvoltat aceste aspecte legate de abuzul de drept a stabilit corect că nu au fost arătate în concret drepturile care au fost exercitate peste limitele sale externe. În alte cuvinte, partea despre care se afirmă că a săvârşit un abuz de drept, trebuie să aibă acel drept şi să fie în măsură să-l exercite întrucât actul abuziv nu se confundă cu actul nelegal.
În realitate se critică prin aceste susţineri nemotivarea sentinţei de fond pe acest aspect pentru a se ajunge apoi la concluzia că trebuia admis apelul său pentru că instanţa de fond a încălcat art. 261 C. proc. civ.
Critica este vădit nefondată întrucât controlul de legalitate efectuat de instanţa de apel a fost realizat corect prin examinarea acestei critici şi răspunsul dat la punctul (5) din considerente care nu necesitau şi alte explicaţii, ci doar cele reţinute în urma analizei realizate.
Trimiterile la art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ca argumente în susţinerea acestei critici nu vor fi reţinute întrucât instanţa de fond sau de apel, nu se poate substitui părţii pentru a-i apăra interesele, ci are obligaţia să hotărască asupra obiectului cererii deduse judecăţii menţinând echilibrul şi echidistanţa în raport cu părţile în proces. În condiţiile în care partea a avut asistenţă de specialitate nu-i poate imputa instanţei că în considerentele deciziei a reţinut, în legătură cu posibila conducere abuzivă, că nu au fost indicate dispoziţiile legale imperative încălcate cu atât mai mult cu cât art. 112 pct. 4 C. proc. civ., indicate de recurent, prevăd obligaţia ca cererea de chemare în judecată, să conţină motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, iar punctul 5 obligă la arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
La cele arătate mai sus se adaugă şi obligaţia instituită de art. 129 (1) C. proc. civ. în sarcina părţilor de a îndeplini actele de procedură în condiţiile stabilite de lege cu respectarea art. 723 (1) C. proc. civ. şi de a-şi proba pretenţiile şi apărările.
În consecinţă critica va fi respinsă ca nefondată.
Prin cel de-al doilea motiv s-a pus în discuţie aplicarea art. 117 alin. (4) şi 6 din LSC în raport de prevederile art. 22.2 din actul constitutiv.
Art. 117 alin. (4) stabileşte modalitatea de convocare a adunării generale în cazul în care toate acţiunile societăţii sunt nominative, iar prin derogare de la modalităţile astfel stabilite (scrisoare recomandată sau simplă), art. 117 alin. (6) stabileşte că modurile de convocare prevăzute de alin. (4) nu pot fi folosite dacă sunt interzise prin actul constitutiv sau prindispoziţii legale.Observând prevederile actului constitutiv (art. 22.2) se constată că voinţa societară, prin faptul că s-a precizat în concret modul în care se va realiza convocarea adunării generale, a fost să înlăture celelalte modalităţi de convocare stabilite de art. 117 (4) din Legea nr. 31/1990. În concluzie în situaţia dată convocarea se putea realiza şi numai prin scrisoare recomandată dacă actul constitutiv la care trimit dispoziţiile legale amintite, ca posibilitate de derogare, nu prevedea altfel.
În consecinţă şi această critică se vădeşte nefondată astfel că recursul, potrivit art. 312 C. proc. civ., ca fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M.P. împotriva deciziei comerciale nr. 55 din 31 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2383/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2495/2007. Comercial → |
|---|
