ICCJ. Decizia nr. 2670/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2670/2007
Dosar nr. 4860/59/2006
Şedinţa publică din 19 septembrie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 30 din 11 aprilie 2006 pronunţată în dosar nr. 1592/COM/2006, Tribunalul Timiş a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, a admis acţiunea precizată a reclamantului G.N. împotriva pârâtelor SC O.L. SRL şi SC S. SA, a constatat nulitatea absolută a hotărârii A.G.E.A. nr. 3 din 1 aprilie 2004 a SC S. SA şi a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1020 din 16 aprilie 2004 de Biroul Notarului Public M.M.M. cu privire la imobilele înscrise sub BI în C.F. Seleuş, dispunând rectificarea în C.F. Seleuş prin reînscrierea dreptului de proprietate al SC S. S.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, pârâtele SC O.L. S.R.L. şi SC S. SA, solicitând modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 225 din 11 decembrie 2006 a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond este corectă, reclamantul având interes legitim în promovarea acţiunii, prin vânzarea frauduloasă fiindu-i afectate drepturile în calitatea sa de creditor pentru acţiunile deţinute la societate.
Pe fond, hotărârea A.G.E.A., atacată în termen faţă de dispoziţiile art. (3) din Legea nr. 31/1990 Republicată ce a stat la baza încheierii actului juridic contestat este nelegală deoarece pe lângă considerentele reţinute de instanţa de fond legate de încălcarea normelor privind publicitatea convocării adunării şi a dispoziţiilor art. 202 din Legea nr. 31/1990 republicată, se constată, în privinţa consimţământului prin raportare la art. 143 din aceeaşi lege, că hotărârea aparţine Asociaţiei Salariaţilor S. SA şi nu SC S. SA; nu există mandat valabil acordat administratorului, toate aceste aspecte fiind cunoscute de cumpărător, ceea ce atrage asupra contractului de vânzare - cumpărare încheiat sancţiunea impusă de art. 948 C. civ.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele pârâte, în termenul legal, dar SC S. SA Timişoara nu a timbrat corespunzător calea de atac cu suma de 19,5 lei taxă judiciară de timbru, aşa cum i s-a pus în vedere nefăcând decât dovada achitării sumei de 0,15 lei timbru judiciar.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, recursul acestei societăţi va fi anulat ca insuficient timbrat, sancţiune ce face imposibilă analizarea pe fond a motivelor cuprinse în cererea de recurs.
Referitor la recursul SC O.L. SRL Oradea, se constată că acesta a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Din perspectiva acestor motive de recurs a arătat că instanţa de apel a reţinut printre cauzele de nevalabilitate ale hotărârii A.G.E.A. şi faptul că hotărârea nu a fost semnată de domnul V.G., în calitate de administrator al societăţii, ci de preşedinte al Asociaţiei Salariaţilor SC S. SA, deşi acest motiv de nelegalitate a hotărârii A.G.E.A. nu a fost invocat decât în apel, deci s-a acordat ceea nu s-a cerut.
Sub acest aspect, a arătat că Hotărârea A.G.E.A. din 1 aprilie 2004 aparţine, în realitate, acţionarilor societăţii aşa cum rezultă din procesul verbal al adunării.
Cât priveşte excepţia tardivităţii cererii de anulare a hotărârii A.G.E.A. recurenta a arătat că instanţa a respins greşit această excepţie motivele reţinute de instanţa de apel referitoare la vicierea consimţământului vizând nulitatea relativă şi nu nulitatea absolută.
Cât priveşte restul motivelor de nelegalitate a hotărârii A.G.E.A. invocate de reclamant prin cererea introductivă, neanalizate efectiv de instanţa de apel, a arătat că rezultă din probe că s-au respectat dispoziţiile art. 117 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, Republicată acestea având, de altfel, caracter facultativ şi nu imperativ, hotărârea a fost luată cu votul acţionarului majoritar care a dat şi mandat directorului general, fără a exista vreo limitare legală din punctul de vedere al atribuţiunilor, din expertiza depusă la dosar rezultând că valoarea bunului vândut reprezintă doar 37 % şi nu peste 50 % din valoarea activelor societăţii, încât nu s-a încălcat nici art. 143 din aceeaşi lege.
Cât priveşte nerespectarea art. 202 din Legea nr. 31/1990, Republicată, acesta nu are incidenţă în cauză, împrejurarea că s-au vândut bunuri ce fac parte din capitalul social, nefiind sancţionată de lege cu nulitatea actului, suma încasată reprezentând valoarea de înlocuire a capitalului în natură, fără a mai fi necesară modificarea capitalului social încât, cererea de chemare în judecată este nejustificată sub toate aspectele şi trebuia respinsă, prezumţia de bună credinţă în încheierea contractului de vânzare - cumpărare nefiind răsturnată.
Recursul este nefondat.
Privitor la critica, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că este nefondat deoarece instanţa de apel a menţinut hotărârea instanţei de fond referitor la primul capăt de cerere prin care s-a solicitat desfiinţarea hotărârii A.G.E.A. din 1 aprilie 2004, atât pe baza argumentelor juridice pe care şi-a fundamentat instanţa de fond hotărârea şi pe care şi le-a însuşit cu raportare la motivele de nulitate invocate prin cererea introductivă cât şi pe baza unor argumente proprii suplimentare legate tot de lipsa consimţământului încât nu se poate reţine nelegalitatea hotărârii şi încălcarea caracterului devolutiv al apelului, atât timp cât instanţa de apel a soluţionat cererea de apel în limitele investirii instanţei de fond.
Totodată, confirmându-se soluţia privind netemeinicia excepţiei invocate privind tardivitatea şi nelegalitatea hotărârii A.G.E.A. din 1 aprilie 2004 a SC S. SA, pentru încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, republicată şi reţinându-se în privinţa recursului SC S. SA – emitenta hotărârii A.G.E.A., sancţiunea anulării acestuia ca insuficient timbrat, nu se pot analiza în recursul de faţă aspectele de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel în privinţa primului petit ce vizează atacarea hotărârii A.G.E.A., SC O.L. SRL neavând calitate procesuală activă decât în privinţa atacării soluţiei dată celui de al doilea petit ce are ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare – cumpărare, în care este parte.
Prin urmare, criticile întemeiate pe motivul de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi reţinute, fiind legate de interpretarea juridică greşită din punctul de vedere al părţii, dată de instanţă hotărârii A.G.E.A., soluţia sub acest aspect intrând în puterea lucrului judecat pentru considerentele deja arătate dar nici cele legate de nelegalitatea hotărârii, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la aplicarea greşită, în cauză, a dispoziţiilor art. 117, 143 şi 202 din Legea nr. 31/1990, republicată şi reţinute ca temei pentru desfiinţarea hotărârii A.G.E.A.
Instanţa urmează a analiza însă criticile legate de aplicarea textelor de lege evocate din Legea nr. 31/1990, republicată cu incidenţă asupra aspectelor legate de nevalabilitatea contractului de vânzare – cumpărare, desfiinţat şi ce constituie, de asemenea, o critică în recurs.
Or, hotărârea A.G.E.A. fiind desfiinţată şi actul subsecvent are aceeaşi soartă.
Astfel, într-adevăr, dacă greşit s-a reţinut şi încălcarea art. 143 din Legea nr. 31/1990 Republicată, atât timp cât interpretarea corectă a textului este în sensul că în calcul se ia valoarea contabilă a bunului vândut raportat la valoarea contabilă a activelor societăţii, şi nu cea de piaţă (care nu depăşeşte 50 %), tot era obligatorie aprobarea A.G.E.A. pentru înstrăinarea bunului, deoarece acesta face parte din capitalul social, iar vânzarea, în această situaţie, implica aprobarea modificării actelor constitutive ale societăţii în privinţa componenţei capitalului (valoare şi structură), situaţie în care lipseşte consimţământul.
Excepţia de la regula enunţată mai sus a cumpărătorului de bună credinţă operează numai în situaţia anulării titlului de proprietate al transmiţătorului, ceea ce nu este cazul în cauză. De asemenea, prezumţia bunei credinţe prevăzută în art. 1889 alin. (2) C. civ., nu subzistă în cazul în care terţul achizitor a cunoscut sau cu diligenţe minime ar fi putut să cunoască nevalabilitatea actului, iar aspectele care ţin de aprecierea probelor în legătură cu aceasta nu pot face obiectul analizei în recurs.
Aşa fiind, recursul formulat este neîntemeiat şi în baza art. 312 alin. (1) (2) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi art. 274 C. proc. civ.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC O.L. SRL Oradea împotriva deciziei nr. 225 din 11 decembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, ca nefondat.
Anulează recursul declarat de pârâta SC S. SA Timişoara împotriva aceleiaşi decizii, ca insuficient timbrat.
Admite în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul – reclamant.
Obligă recurenta – pârâtă SC O.L. SRL Oradea să plătească intimatului – reclamant G.N. suma de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2795/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3830/2007. Comercial → |
|---|
