ICCJ. Decizia nr. 3807/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3807/2007
Dosar nr. 36574/3/2005
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 7057 din 18 septembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă acţiunea reclamantei A.F.S. din Luxemburg prin care a solicitat, în principal, obligarea pârâţilor C.S., P.L. şi D.Z. la transmiterea către ea a dreptului de proprietate asupra tuturor părţilor sociale deţinute de pârâţi la SC D.I. SRL Bucureşti, prin încheierea unui contract de cesiune de părţi sociale, precum şi obligarea pârâţilor la plata unor daune cominatorii de 500 Euro pe zi întârziere, plătibile în lei, în cazul nerespectării obligaţiei de transmitere a părţilor sociale în termen de o lună de la rămânerea irevocabilă a sentinţei; în subsidiar, aceeaşi reclamantă solicitase obligarea pârâtei SC D.I. SRL de a-i transmite dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, Calea Dorobanţilor, format din teren în suprafaţă de 2.051,2 mp. şi construcţie alcătuită din subsol, parter şi şase etaje, înscris în C.F. sub nr. 6912 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, precum şi la plata unor daune cominatorii de 500 euro pe zi întârziere în cazul nerespectării obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate după o lună de la rămânerea irevocabilă a sentinţei, cu cheltuieli de judecată.
În esenţă, instanţa de fond a reţinut că, la 10 aprilie 2006, a fost respinsă, ca tardivă, cererea completatoare formulată de reclamantă la 27 martie 2006 şi a admis excepţia lipsei de obiect a cererii de obligare a celor trei persoane fizice la înstrăinarea părţilor sociale deţinute în SC D.I. SRL, acestea înstrăinând părţile sociale către N.L.
De asemenea, s-a reţinut că tratativele ce s-au desfăşurat şi negociat între părţi cu privire la înstrăinarea părţilor sociale s-au concretizat în încheierea unui Memorandum of Understanding la 17 decembrie 2004 cu administratorul societăţii pârâte şi apoi a unei Promisiuni unilaterale de vânzare a 100 % din părţile sociale, încheiată cu persoanele fizice pârâte, la 17 mai 2005, dar că ambele înţelegeri şi-au depăşit durata la 28 februarie 2005, respectiv 16 iunie 2005, aşa încât pârâţii nu mai pot fi obligaţi la înstrăinare.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 10 aprilie 2006 a fost admis prin Decizia comercială nr. 276 din 28 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, iar în urma desfiinţării lor, cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleeaşi instanţe.
Instanţa de apel a reţinut că, la 24 octombrie 2005, data formulării cererii de chemare în judecată, părţile sociale erau în proprietatea pârâţilor aşa încât, la acea dată, reclamanta nu avea cum să solicite şi constatarea nulităţii cesiunii aceloraşi părţi sociale cesionate de pârâţi în decembrie 2006 către un terţ, N.L., operaţiune intervenită în cursul derulării procesului.
În consecinţă, cum înstrăinarea părţilor sociale către terţ a intervenit în cursul procesului după primul termen de judecată, reclamanta este în drept să-şi întregească acţiunea, soluţia instanţei de respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect şi ca tardivă a cererii în constatarea nulităţii absolute a înstrăinării ce a lipsit de obiect cererea sa, încălcând principiul echilibrului şi egalităţii procesuale şi favorizând neechivoc pârâţii.
De asemenea, instanţa de fond a încălcat şi dispoziţiile art. 115 C. proc. civ. şi art.136 C. proc. civ., luând în discuţie excepţia lipsei de obiect a cererii, excepţie relativă referitoare la norme juridice de ordine privată şi care putea fi invocată de partea interesată până la prima zi de înfăţişare, după ce operase decăderea pentru pârâţi din dreptul de a o mai invoca.
Pe de altă parte s-a apreciat că excepţiile care au ca obiect invocarea unor neregularităţi săvârşite pe parcursul judecăţii pot fi invocate de partea interesată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare ce a urmat neregularităţii şi mai înainte de a pune concluzii, dacă este vorba de o excepţie relativă, sub aceeaşi sancţiune a decăderii, după cum se stipulează în art.108 alin. (3) C. proc. civ.
În speţă, deşi nulitatea absolută nu este o excepţie de procedură, ea poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, de orice persoană interesată, deci şi de reclamanta din cauza de faţă căreia, prin cesionarea făcută către terţ, pârâţii i-au încălcat dreptul pretins prin acţiune.
Cum prin încheierea din 10 aprilie 2006 instanţa a încălcat norme imperative de procedură şi cum tribunalul a lăsat nesoluţionate importante capete din acţiunea întregită la 27 martie 2006, atât încheierea cât şi sentinţa dată au fost desfiinţate iar cauza trimisă spre rejudecare în fond, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., aceleeaşi instanţe.
Nemulţumiţi de această decizie pârâţii C.S., P.L., D.Z. şi SC D.I. SRL au declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pct. 7 C. proc. civ., recurenţii critică, în esenţă, Decizia din apel pentru că a fost dată cu încălcarea principiului legalităţii aplicabil procesului civil şi a dispoziţiilor art.132 C. proc. civ., acesta fiind singurul temei juridic în baza căruia putea fi analizată cererea completatoare a reclamantei.
De asemenea, instanţa de apel face confuzie între excepţiile absolute din dreptul procesual şi nulitatea absolută din dreptul material, aceasta din urmă, invocată pe cale de acţiune, fiind supusă dispoziţiilor procedurale care reglementează fiecare tip de acţiune în parte, respectiv, în cazul cererii completatoare, putând fi invocată până la prima zi de înfăţişare.
Recurenţii apreciază, de asemenea, că instanţa de apel a calificat greşit excepţia lipsei obiectului drept o excepţie relativă, ea fiind o excepţie de ordine publică, obiectul fiind un element constitutiv al acţiunii, lipsa lui fiind sancţionată cu nulitatea cererii.
Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii critică instanţa de apel pentru motivarea contradictorie privind motivul pentru care s-a trimis cauza spre rejudecare, lăsând să se înţeleagă că rejudecarea priveşte şi cererea iniţială în legătură cu care instanţa de apel a reţinut dreptul de proprietate al reclamantei asupra părţilor sociale şi nicidecum dreptul de creanţă pretins, pronunţându-se astfel pe cererea iniţială.
În cazul în care trimiterea spre rejudecare priveşte cererea completatoare recursul ar trebui să înlăture considerentele deciziei recurate cu privire la cererea iniţială, instanţa de apel nemotivându-şi soluţia dată pe acest aspect, aşa cum de altfel a făcut-o şi faţă de acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei, societate comercială.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Din actele dosarului rezultă că acţiunea reclamantei, promovată la 24 octombrie 2005, a fost completată la 27 martie 2006 prin chemarea în judecată, alături de ceilalţi pârâţi, şi a societăţii cipriote N.L., căreia pârâţii persoane fizice i-au cesionat părţile lor sociale, pe parcursul procesului, cesiune înregistrată la O.R.C. la 23 decembrie 2005 şi despre care reclamanta a aflat la termenul din 27 februarie 2006 când pârâţii au invocat lipsa de obiect a primului petit din acţiunea reclamantei.
La acea dată (27 martie 2006) şi prin aceeaşi cerere completatoare reclamanta a invocat şi nulitatea absolută a contractelor de cesiune încheiate între pârâţi şi societatea cipriotă şi radierea înregistrărilor din registrul comerţului în legătură cu respectivele cesiuni, precum şi obligarea societăţii N.L. să se prezinte la notar pentru a încheia cu ea contract de vânzare cumpărare a tuturor părţilor sociale deţinute de cei trei pârâţi la SC D.I. SRL Bucureşti în schimbul a 18.500.000 euro.
La termenul din 10 aprilie 2006 instanţa a respins ca tardivă cererea completatoare, a admis excepţia lipsei de obiect a primului capăt de cerere şi a încuviinţat probe pe petitul 2 şi 3 din acţiunea iniţială.
Deşi recurenţii critică desfiinţarea în apel a acestei încheieri de către instanţa de apel, apreciindu-se că ea s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., curtea apreciază că Decizia recurată este legală şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc., civilă potrivit cărora, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, putând ordona administrarea probelor ce le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
În speţă, lărgirea cadrului procesual de către reclamantă la 27 martie 2006 prin chemarea în judecată şi a societăţii N.L. A avut loc tocmai urmare celor susţinute de pârâţi la 27 februarie 2006, nulitatea absolută a unui act juridic putând fi invocată oricând fie pe cale de acţiune fie pe cale de excepţie.
Cererea reclamantei este făcută la prima zi de înfăţişare după ce pârâţii au susţinut rămânerea fără obiect a petitului 1 din acţiune şi când reclamanta a luat cunoştinţă de cesionarea părţilor sociale către terţ, dar instanţa, la 10 aprilie 2006, a respins greşit ca tardivă această cerere, încălcând dispoziţiile art. 135 C. proc. civ., potrivit cărora, atunci când introducerea unei alte persoane în judecată s-a făcut după termenul prevăzut de lege, cererea se va judeca deosebit şi nicidecum respinge ca tardivă, cum a dispus instanţa de fond.
De altfel, reclamanta, în notele de şedinţă depuse pentru termenul din 10 aprilie 2006, invocase dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. şi solicitase, în cazul în care instanţa ar fi apreciat că nulitatea absolută poate fi invocată doar într-un anumit termen, disjungerea acestei cereri.
Este adevărat că instanţa de apel face confuzie între excepţiile procedurale şi cele de drept material, sub acest aspect criticile recurenţilor fiind întemeiate, dar în final, aceeaşi instanţă îşi amendează argumentarea soluţiei şi confuzia creată, motivând că nulitatea absolută a unui act juridic nu este o excepţie de procedură, ci una de drept material, ce poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, de către oricine are interes, în speţă, reclamanta probând acest interes întrucât prin acţiunea formulată ea a pretins încălcarea de către pârâţi a drepturilor sale ce derivă din înţelegerile lor anterioare.
Cât priveşte calificarea excepţiei lipsei obiectului acţiunii drept o excepţie relativă criticile recurenţilor, deşi întemeiate, nu vizează soluţia dată în apel care a avut în vedere posibilitatea părţii de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic atât pe cale de excepţie cât şi de acţiune şi legalitatea întregirii acţiunii şi nicidecum calificarea excepţiei.
Curtea apreciază, de asemenea, ca nefondate şi criticile recurenţilor privind motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii deoarece, admiţând apelul atât împotriva încheierii din 10 aprilie 2006 cât şi împotriva sentinţei comerciale nr. 7057 din 18 septembrie 2006, pe care le-a desfiinţat, nu se poate susţine că s-ar fi trimis spre rejudecare doar cererea completatoare, ci întreaga acţiune.
La 10 aprilie 2007 primul petit al acţiunii a fost respins ca rămas fără obiect, soluţie dată prin încheiere interlocutorie, deşi în sentinţă se reia analiza pe fond a întregii acţiuni şi nu numai a petitelor 2 şi 3, aşa încât, după cum argumentează şi instanţa de apel (pag. 8 alin. antepenultim) rejudecarea priveşte întreg fondul completat la 27 martie 2006.
În consecinţă, curtea apreciază că recursul pârâţilor este nefondat motiv pentru care se va respinge, menţinând soluţia instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii C.S., P.L., D.Z. şi SC D.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 276 din 28 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3698/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3827/2007. Comercial → |
|---|
