ICCJ. Decizia nr. 2816/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2816/2007
Dosar nr. 2037/2/2005
Şedinţa publică din 27 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 12313 din 8 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă acţiunea A.D.S. Bucureşti, acţiune modificată la 28 mai 2004, prin care solicitase obligarea pârâtei SC P.Z. SA din Zau de Câmpie, jud. Mureş la plata redevenţei pe anii 2001 - 2003, penalităţi de întârziere şi rezilierea contractului de concesiune nr. 455 din 24 aprilie 2000.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având ca obiect plata redevenţei şi penalităţilor de întârziere aferente anului 2000, fiind respins capătul de acţiune având ca obiect această plată.
Prin Decizia comercială nr. 56 din 31 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei A.D.S.
Instanţa de apel a reţinut că pentru anul 2001 valoarea redevenţei a fost corect calculată de instanţa de fond, apelanta nedepunând relaţii cu privire la cotaţia bursieră a grâului pentru acest an şi nesolicitând nici la fond, nici în apel, efectuarea vreunei expertize contabile în acest sens.
În aceste condiţii s-a reţinut că apelanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii procesuale, reglementate de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a urmări ea însăşi desfăşurarea şi finalizarea procesului şi de a administra probele necesare pentru dovedirea celor deduse judecăţii.
Cât priveşte prescripţia dreptului la acţiune instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 1111 C. civ., debitorul unei datorii nu putea, fără consimţământul creditorului, să impute plata, care se face pe capital cu preferinţă asupra dobânzii.
În speţă, debitorul a făcut imputaţia plăţii asupra capitalului, respectiv a redevenţei, şi nu a penalităţilor de întârziere, calculate, de altfel, abia în 2004 de către reclamantă, aşa încât a fost efectuată legal această imputaţie.
În consecinţă, pentru anul 2000, nu s-au înregistrat plăţi care să fi întrerupt cursul prescripţiei, iar procesul-verbal de conciliere din 14 ianuarie 2004 a fost încheiat după ce obligaţia de plată a redevenţelor şi accesoriilor pentru anul 2000 a devenit naturală.
Nemulţumită de această decizie reclamanta ADS Bucureşti a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta critică Decizia din apel, respectiv, rezolvarea dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anul 2000.
Recurenta susţine că prin plăţile efectuate cu ordinele de plată din 2002, 2003 şi 2004 pârâta a întrerupt cursul prescripţiei extinctive pentru sumele pretinse pentru anul 2000, instanţa de apel făcând o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, precum şi a art. 1110 – art. 1111 C. civ.
Potrivit art. 1110 C. civ., imputaţia plăţii se poate face prin acordul părţilor, acord care în speţă nu a existat, debitorul decizând ce datorie a vrut să stingă, prin menţiunea făcută pe ordinul de plată.
În speţă, însă, sumele datorate de pârâtă se fac venituri la bugetul de stat conform art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002 şi celor stipulate de părţi în art. 5 alin. (2) din contractul de concesiune nr. 455 din 24 aprilie 2000, modificat prin actul adiţional nr. 1 din 28 mai 2003, aşa încât plata sumelor datorate de pârâtă este supusă regulilor speciale privind creanţele bugetare.
Potrivit acestor reguli speciale imputaţia plăţii se face în ordinea vechimii creanţelor aşa încât, prin plăţile făcute în 2002 - 2004 a fost întrerupt cursul prescripţiei pentru sumele datorate pentru anul 2000.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut greşit că ea a avut o conduită procesuală neglijentă şi că nu ar fi depus cotaţia bursieră a grâului pentru anul 2001 deoarece ea şi-a îndeplinit această obligaţie la fond, la termenul din 24 septembrie 2004.
Privitor la rezilierea contractului de concesiune recurenta susţine că aceasta a operat în virtutea pactului comisoriu de gradul III prevăzut în art. 5.3 din contractul de concesiune, modificat prin actul adiţional.
În consecinţă, solicită modificarea deciziei din apel şi admiterea, pe fond, a acţiunii, aşa cum a fost formulată şi precizată.
Recursul este întemeiat.
Din actele dosarului rezultă că reclamanta A.D.S. a solicitat, în temeiul contractului de concesiune nr. 455 din 24 aprilie 2000, obligarea pârâtei la plata redevenţelor, penalităţilor de întârziere şi TVA restante pe perioada 2000 - 2003, instanţele apreciind că pentru pretenţiile aferente anului 2000 dreptul la acţiune al reclamantei este prescris.
Critica recurentei privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1110 – art. 1111 C. civ., referitoare la imputaţia plăţii şi implicit a dispoziţiilor art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă este întemeiată deoarece, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au ignorat natura juridică a sumelor pretinse de reclamantă şi regimul executării acestor creanţe.
Aşa cum părţile au stipulat în art. 5 alin. (2) din contractul lor pentru plata cu întârziere a redevenţelor se percep penalităţi conform dispoziţiilor OG nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, iar potrivit art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002 veniturile încasate de A.D.S. din celelalte activităţi pe cale le desfăşoară conform atribuţiilor stabilite prin legi, rămase după deducerea cheltuielilor efectuate pentru realizarea activităţilor respective, se fac venituri la bugetul de stat, începând cu 1 ianuarie 2003, dată când fondul „Dezvoltarea agriculturii româneşti", aflat în administrarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi înfiinţat prin art. 4 din Legea nr. 268/2001 şi în care A.D.S. vărsa redevenţele, se desfiinţa.
Aşadar, pe perioada supusă litigiului şi în care debitoarea a efectuat plăţi, redevenţele şi penalităţile datorate pentru plata cu întârziere aveau regimul unor creanţe bugetare, iar plata lor potrivit art. 8 din OG nr. 11/1996, se face distinct, pentru fiecare sumă datorată în parte „în ordinea vechimii acestora" fiind menţionat expres la lit. a) a aceluiaşi text că plata stinge restanţele din anii precedenţi, o dată cu majorările de întârziere aferente, datorate potrivit legii.
Ulterior, prin OG nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare ce a abrogat OG nr. 11/1996, s-a stipulat că în art. 22 alin. (2) că, în situaţia în care debitorul nu efectuează plata obligaţiilor bugetare, creditorul bugetar va proceda la stingerea obligaţiilor bugetare pe care le administrează, în conformitate cu ordinea de plată reglementată în această ordonanţă, respectiv în art. 22 alin. (1).
În speţă, deşi prin ordinele de plată emise de pârâtă începând cu 23 septembrie 2002, depuse la dosar, debitoarea pârâtă a menţionat ce datorii înţelege să stingă prin respectivele plăţi, reclamanta, respectând dispoziţiile legale speciale privitoare la imputaţia plăţii, a stins datoriile în ordinea vechimii lor.
În consecinţă, prin plăţile succesive efectuate de pârâtă în perioada 23 septembrie 2002 – 3 mai 2004, cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt conform art. 16 lit. a) coroborat cu art. 17 din Decretul nr. 167/1958 motiv pentru care instanţele au apreciat greşit că pentru despăgubirile pretinse pentru anul 2000 dreptul la acţiune al reclamantei este prescris, făcând aplicarea dispoziţiilor generale reglementate în art. 1110 - art. 1111 C. civ. şi nu a normelor speciale derogatorii privind executarea creanţelor bugetare.
Critica recurentei privind conduita sa procesuală culpabilă reţinută de instanţa de apel şi analizarea cu superficialitate a probatoriului administrat în cauză, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., motiv de recurs abrogat, aşa încât a devenit inadmisibil şi critica, pe acest aspect, nu va fi analizată.
De asemenea, deşi recurenta a invocat drept motiv de recurs interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Curtea reţine că din motivarea recursului, nu rezultă critici sub acest aspect, aşa încât apreciază că recursul reclamantei este întemeiat doar sub aspectul motivului de recurs stipulat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, recursul reclamantei va fi admis în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., coroborat cu art. 314 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar Decizia din apel şi sentinţa de fond vor fi casate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, pentru soluţionarea acţiunii în întregul său, avându-se în vedere perioada pentru care s-a formulat acţiunea şi plăţile parţiale efectuate de pârâtă, precum şi poziţia procesuală a acesteia cu ocazia concilierii.
Întrucât contractul încheiat între părţi are în prezent caracterul unui contract administrativ, având în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007 precum şi dispoziţiile art. 725 alin. (2) C. proc. civ., cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare în fond instanţei de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti.
Casează Decizia nr. 56 din 31 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială şi sentinţa civilă nr. 12313 din 8 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2904/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2813/2007. Comercial → |
|---|
