ICCJ. Decizia nr. 646/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 646/2007
Dosar nr. 34131/2/2005
Şedinţa publică din 9 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 27 mai 2005, reclamanta SC S. SA a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta C.F.R. SA să se dispună reducţiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4924/2001 încheiat între cele două societăţi şi anularea parţială a clauzei prevăzute la art. 30 din contract astfel cum a fost prelungit prin actul adiţional nr. 2 din 19 decembrie 2002.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 3590 din 13 septembrie 2005, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.
Apelul declarat de SC S. SA împotriva hotărârii instanţei de fond a fost respins prin Decizia comercială nr. 337 din 12 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
S-a reţinut în considerentele deciziei că nu se poate avea în vederesusţinerea apelantei în sensul că Ordinul M.L.P.A.T. nr. 901/2002 se aplică imperativ, întrucât s-ar încălca principiul potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege „între părţile contractante", prevăzut de art. 969 C. civ.
Că modificarea clauzei contractuale referitoare la preţul contractului stabilită de părţi ca fiind de 5,8 Euro/teren Km nu se putea efectua de drept prin intervenţia acestui ordin, ci doar prin voinţa părţilor manifestată prin încheierea unui act adiţional la contract, ceea ce s-a şi întâmplat prin actul adiţional nr. 3/2003, care a redus preţul de la 5,8 euro/teren Km la 3,6 euro/teren Km.
Faptul că în art. 30 din contract s-a prevăzut că nivelul tarifului de utilizare a infrastructurii pentru prestaţiile din anexele 3 şi 5 se va pune de acord cu eventualele prevederi cu caracter obligatoriu cuprinse în acte normative care pot apare, nu duce la concluzia că acestea modifică de drept nivelul tarifului.
Numai părţile prin voinţa lor trebuie să încheie un act adiţional în acest sens conform art. 37 din convenţia părţilor.
Instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 30 din contract nu conţin o clauză de impreviziune, deoarece aceasta a acceptat expres posibilitatea modificării tarifului ca urmare a apariţiei unor eventuale prevederi obligatorii care ar fi putut să dezavantajeze pe apelantă în sensul majorării tarifului şi nu reducerii acestuia aşa cum s-a întâmplat.
Cu privire la nulitatea absolută a actului adiţional nr. 3/2003 invocată de reclamantă pentru lipsa semnăturii intimatei, instanţa a stabilit că aceasta nu a formulat cerere în acest sens, iar pe de altă parte a executat cele convenite prin actul încheiat, fiindu-i profitabilă clauza privind reducerea tarifului de utilizare.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC S. SA a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea în tot şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată şi să se dispună reducţiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4924/2001 şi anularea parţială a clauzei prevăzută la art. 30 din contract.
A susţinut recurenta că din modul de redactare a clauzei cuprinsă în contract la art. 30, rezultă fără putinţă de tăgadă că voinţa comună a părţilor a fost în sensul actualizării periodice a valorii contractului de acces, fără intervenţia părţilor, iar actualizările determinate de actele normative cu caracter obligatoriu să îşi producă efectele de drept, încă de la data adoptării lor.
Că respectarea principiului „pacta sunt servanda", impunea tocmai corelarea tarifului de acces cu prevederile Ordinului M.L.P.T.L. nr. 901/2002.
Instanţa de apel prin interpretarea dată prevederilor contractuale a înfrânt forţa obligatorie a contractului şi contrar celor stipulate la art. 30, a condiţionat ajustarea tarifului de acces, de voinţa părţilor de a semna un act adiţional modificator, iar nu de adoptarea unor acte normative.
Numai printr-o aplicare greşită a regulilor de interpretare a convenţiilor şi fără să observe că dispoziţiile art. 37 din contract au valoarea unor norme generale de la care părţile au derogat în ceea ce priveşte tariful de acces prin norma specială cuprinsă în art. 30 din contract, instanţa a stabilit că modificările la contract se puteau efectua numai prin acte adiţionale.
Chiar dacă în actul adiţional numărul 3/2003 s-a prevăzut că modificarea tarifului de acces să se facă cu începere de la 1 mai 2003 şi nu de la data adoptării Ordinului nr. 901/2002, respectiv 21 iunie 2002 acesta nu are valoare juridică întrucât nu cuprinde consimţământul părţilor, în sensul că nu este semnat de reprezentantul recurentei.
S-a susţinut că în ceea ce priveşte caracterul obligatoriu al Ordinului menţionat aceasta rezultă din dispoziţiile HG nr. 3/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în vigoare la data emiterii, care stabilesc expres că intimata îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea acestui minister.
Prin întâmpinare, intimata C.F.R. SA cu sediul în Bucureşti a solicitat respingerea recursului, întrucâtmodificarea clauzei contractuale privind preţul contractului stabilită de către părţi ca fiind de 5,8 Euro /tren/Km., nu se putea efectua de drept prin apariţia Ordinului M.L.P.T.L. nr. 901/2002, ci doar prin voinţa părţilor concretizată prin încheierea unui act adiţional la contract. Că actul adiţional nr. 3/2003 are valoare juridică, întrucât nu s-a solicitat prin acţiune nulitatea de drept a acestuia.
Recursul nu este fondat.
La data de 21 decembrie 2001 între părţi s-a încheiat contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4924, având ca obiect utilizarea, accesul şi circulaţia pe infrastructura publică de către reclamanta Sefer, iar aceasta s-a obligat să plătească tariful de utilizare conform art. 1 din contract.
La art. 30 din contract s-a stabilit nivelul tarifului de utilizare a infrastructurii la 5,8 Euro/tren/km şi s-a menţionat că acesta se va pune de acord cu eventualele prevederi cu caracter obligatoriu cuprinse în acte normative care pot apărea.
Prin acţiunea ce formează obiectul litigiului dedus judecăţii recurenta reclamantă a solicitat reducţiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară încheiat între cele două societăţi şi anularea parţială a clauzei prevăzute la art. 30 din contract, astfel cum a fost prelungit prin actul adiţional nr. 2 din 19 decembrie 2002.
Referitor la primul capăt de cerere prin care s-a solicitat reducţiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4924, aceastaeste specifică altor instituţii şi nu contractelor cu titlu oneros a căror forţă obligatorie nu poate fi limitată decât în condiţiile legii sau pentru cauze autorizate de lege.
În speţă, părţile la încheierea contractului au stabilit valoarea prestaţiilor cât şi modalitatea de a menţine echilibrul acestora prin încheierea actelor adiţionale, cum de altfel au şi procedat.
Prin urmare susţinerea recurentei că actualizarea periodică a valorii contractului de acces se face „fără intervenţia părţilor" este în afara celor ce au convenit părţile în mod clar şi explicit prin clauza stipulată la art. 30 din contract.
Cu privire la actul adiţional nr. 2/2002 acesta a prelungit numai durata de valabilitate a contractului nr. 1/4924/2001 până la data de 13 decembrie 2003.
Prin actul adiţional nr. 3 din 5 mai 2003 încheiat între părţi cu privire la acelaşi contract, deşi recurenta reclamantă a cunoscut existenţa Ordinului M.L.P.T.L. nr. 901/2002, a acceptat şi consfinţit ca preţul contractului să fie redus de la 5,8 Euro/tren/km la 3,6 Euro/tren/km, numai cu începere de la 1 mai 2003, data încheierii actului şi nu de la data apariţiei Ordinului.
Susţinerea recurentei că actul adiţional nr. 3/2003 nu are valoare juridică întrucât nu a fost semnat de reprezentantul acesteia este o simplă apărare care nu poate fi reţinută cât timp nu s-a solicitat nulitatea de drept a acestuia decât la instanţa de apel, ceea ce în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., este inadmisibil.
Pentru considerentele reţinute interpretarea dată clauzei prevăzute la art. 30 din contract este în acord cu voinţa părţilor la momentul încheierii contractului, aşa încât dispoziţiile art. 969 C. civ., invocate de recurentă au fost corect aplicate.
Argumentarea recurentei în sprijinul încălcării acestor dispoziţii ar însemna o intervenţie a instanţei în convenţia părţilor, ceea ce nu este permis, deoarece echivalează cu o substituire a voinţei părţilor.
Critica recurentei astfel cum a fost susţintă vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, în măsura în care s-a constatat că instanţa de apel prin interpretarea făcută a respectat convenţia, care este legea părţilor.
Aşa fiind, urmează ca potrivit dispoziţiilor art. 312 (pct. 1) C. proc. civ., să se respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC S. SA BRAZI împotriva deciziei civile nr. 337 din 12 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2833/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 532/2007. Comercial → |
|---|
