ICCJ. Decizia nr. 2976/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2976/2007
Dosar nr. 123/1/2000
Şedinţa publică din 5 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Maramureş la data de 9 noiembrie 1998, reclamanta SC R.B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.A.R.G.U. SA cu sediul central în Timişoara obligarea acesteia la plata sumei de 1.083.334.850 lei vechi reprezentând despăgubirea cuvenită în baza contractelor de asigurare încheiate cu pârâta la data de 13 februarie 1998 şi respectiv 6 martie 1998.
În motivare reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta trei contracte de asigurare C. privind următoarele bunuri mobile: autotractorul marca Kamaz tip 54112, semiremorcă frigorifică marca UMM şi utilaje de carmangerie, achitând la momentul încheierii contractelor primele de asigurare corespunzătoare sumelor asigurate.
Că la data de 12 martie 1998, cu ocazia transportului utilajelor de carmangerie încărcate în semiremorca tractată de autotractor, s-a produs un eveniment rutier, în urma căruia autotractorul a intrat în zidul de sprijin ce marca drumul, declanşându-se un scurtcircuit la instalaţia electrică datorită impactului, urmat de un incendiu care a distrus în totalitate autotractorul şi semiremorca şi parţial utilajele de carmangerie.
S-a mai susţinut că pârâta a înţeles să achite numai suma de 73 milioane lei refuzând plata diferenţei până la valoarea de 1.083.334.850 lei.
La data de 11 ianuarie 1998 pârâta a formulat întâmpinare la acţiunea introductivă, solicitând respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de despăgubire, susţinând, în esenţă, că daunele produse după lovirea de parapet se datoresc culpei reclamantei, care nu a luat măsuri de conservare şi limitare a pagubelor, lăsând autovehiculul avariat cu uşile deschise şi cheile în contact, dovedind neglijenţă gravă în raport cu diligenţa unui proprietar.
Prin sentinţa civilă nr. 221, pronunţată la data de 1 aprilie 1999, Tribunalul Maramureş a admis în parte acţiunea reclamante şi a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 972.607.311 lei vechi cu titlu de despăgubire şi suma de 300.000 lei cheltuieli de judecată.
Totodată, tribunalul, prin aceeaşi sentinţă, a respins capătul de cerere privind acordarea dobânzilor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut din analiza probelor administrate respectiv constatările organelor de pompieri care s-au deplasat la locul accidentului precum şi expertizele efectuate cu ocazia cercetărilor penale declanşate în cauză (expertiză tehnică auto, expertiză pirogenă şi rapoartele de evaluare a pagubelor) că incidentul soldat cu distrugerea bunurilor asigurate s-a datorat unui scurt circuit electric produs în zona acumulatorilor prin deteriorarea instalaţiei electrice, neexistând temeiuri care să impună concluzia unei acţiuni voite a şoferului sau administratorului societăţii în producerea evenimentului.
În drept, tribunalul a constatat că potrivit art. 8 pct. 13 din condiţiile de asigurare a bunurilor pentru cazurile de daune produse în timpul transportului (CARGO 97) ce au stat la baza contractelor de asigurare, în situaţia în care autovehiculul asigurat nu este reparabil valoarea despăgubirii este egală cu valoarea reală a autovehiculului asigurat din momentul producerii evenimentului astfel că obligarea pârâtei la plata sumei solicitate este pe deplin întemeiată.
Pârâta, societatea de asigurare a declarat apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, invocând motive de netemeinicie şi nelegalitate susţinând, în esenţă, că după producerea evenimentului rutier (izbirea vehiculului de parapet) asiguratul, prin reprezentanţii săi, nu a dat dovadă de deligenţa unui bun proprietar, lăsând autovehiculul neasigurat şi neprevăzând posibilitatea unor daune ulterioare, fapt ce constituie o neglijenţă gravă şi care încalcă obligaţiile asiguratului statuate prin art. 9 pct. 7 lit. a) din condiţiile de asigurare C.
Referitor la cuantumul despăgubirii pârâta a arătat că există neconcordanţe majore între valoarea reală a bunurilor şi sumele asigurate care se convertesc într-o supraasigurare cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 136/1995.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, competentă să soluţioneze calea de atac, prin Decizia civilă nr. 775 din data de 3 decembrie 1999, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Răspunzând motivelor de critică, curtea de apel a constatat că în raport şi de rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale pentru infracţiunile de înşelăciune în convenţii şi distrugere, adoptate în plângerile penale formulate de pârâta împotriva reprezentanţilor reclamantei, nu se poate reţine în cauză neglijenţa asiguratului, câtă vreme expertizele efectuate au stabilit că declanşarea incendiului a fost determinată de izbirea frontală a autotrenului de parapetul de pe marginea drumului ceea ce a dus la deteriorarea instalaţiei electrice şi un scrut circuit la bornele acumulatorului.
Or, reţine instanţa de control, în măsura în care nu s-a dovedit intenţia asiguratului la producerea riscului, asiguratorul nu poate fi exonerat de plata despăgubirii datorate.
Referitor la supra asigurarea valorii bunurilor, instanţa reţine că fixarea sumelor asigurate s-a făcut de către asigurator în urma consultării catalogului de preţuri şi, prin urmare susţinerea pârâtei pe acest aspect nu este reală.
La data de 17 decembrie 1999, pârâta a declarat recurs împotriva deciziei curţii de apel nr. 775/1999, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9, 10 şi 11 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor în dezlegarea pricinii, respectiv asupra raportului de expertiză pirotehnică întocmit de expertul S.C. care demonstrează imposibilitatea producerii unui scurt circuit la acumulator, cablurile acestuia fiind retezate;
- hotărârea instanţei este dată cu încălcarea legii, respecti a art. 27, 28 şi 29 din Legea nr. 136/1995 care stabilesc că despăgubirile se plătesc în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, or, în cauză a existat o supraasigurare a autotractorului şi o subasigurare a semiremorcii, ce nu au fost sancţionate de instanţă potrivit art. 29 şi respectiv art. 28 din Legea nr. 136/1995;
- hotărârea instanţei se bazează pe o apreciere eronată a probelor administrate, prin înlăturarea concluziilor expertizelor efectuate cu privire la valoarea bunurilor din momentul producerii evenimentului;
- sub un ultim aspect recurenta a susţinut că refuzul său de a da curs cererii de despăgubire formulată de reclamantă este consecinţa directă a conduitei pasive a acesteia care nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a lua toate măsurile pentru limitarea pagubelor.
Prin încheierea şedinţei publice din data de 21 martie 2001 Înalta Curte a dispus suspendarea judecăţii recursului în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea prin hotărâre irevocabilă a acţiunii penale pusă în mişcare împotriva reprezentantului societăţii reclamante B.Şt. şi şoferul implicat în evenimentul rutier din decembrie 13 martie 1998 B.V., pentru infracţiunile de distrugere şi tentativă de înşelăciune.
Cauza a fost repusă pe rol, la data de 27 octombrie 2006, prin Încheierea de şedinţă de la acea dată, Înalta Curte constatând că motivele care au impus suspendarea judecăţii recursului la 21 martie 2001 nu mai subzistă, prin Decizia penală nr. 530/ R din data de 29 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. 787/P/R/2006, fiind respinsă plângerea formulată de S.A.R.G.U. SA împotriva Ordonanţei nr. 918/P/1998 a Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova de scoatere de sub urmărire penală a făptuitorilor Bucur Ştefan şi Bucur Vasile, care a fost astfel menţinută.
După repunerea pe rol a cauzei, reclamanta a fost citată prin lichidatorii desemnaţi să o reprezinte, faţă de împrejurarea că împotriva societăţii s-a deschis procedura falimentului instituită de Legea nr. 64/1995 prin încheierea nr. 1185 din 12 octombrie 2001 a judecătorului sindic din cadrul Tribunalului Maramureş, respectiv E.M. – Baia Mare şi d-na B.L., care au depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului declarat de pârâta ca neîntemeiat.
Asupra recursului
Examinând Decizia atacată în contextul criticilor formulate şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Trebuie precizat în prealabil că deşi motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., motivele de netemeinicie, au fost abrogate prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, pct. introdus ulterior prin art. 5 pct. 49 din Legea nr. 219/2005, la data promovării prezentului recurs, 17 decembrie 1999 ele erau în vigoare, aşa încât, în raport de cele statuate în Cartea VII Cod procedură civilă, „Dispoziţii finale" art. 725 alin. (3) referitoare la aplicarea legii noi de procedură, potrivit cu care hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate, Curtea constată că în cauză, se impune examinarea celor două motive în prezent abrogate dar care erau prevăzute de reglementarea recursului la data pronunţării deciziei ce formează obiectul recursului.
2. Critica întemeiată pe nepronunţarea instanţei asupra unor dovezi hotărâtoare nu subzistă.
Stabilind situaţia de fapt, instanţa a reţinut şi motivat în raport de concluziile rapoartelor de expertiză în legătură cu producerea incendiului urmare impactului autovehiculului de parapetul drumului că nu se poate reţine neglijenţa asiguratului respectiv culpă în prevederea urmărilor evenimentului rutier, deoarece chiar dacă aceştia s-ar fi aflat lângă autovehicului izbugnirea incendiului nu ar fi putut fi evitată.
Prin urmare, instanţele s-au pronunţat pe toate apărările formulate de pârâta, şi-a motivat pct. de vedere, astfel că acest motiv de critică apare neîntemeiat.
Distinct de acestea, cercetările penale efectuate şi după pronunţarea deciziei din apel, şi finalizate prin Decizia penală nr. 530/ R din 29 septembrie 2006, confirmă scoaterea de sub urmărire penală a făptuitorilor B.Şt. şi B.V. pentru comiterea cu intenţia a infracţiunilor pentru care au fost cercetaţi la sesizarea societăţii de asigurări.
Or, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
3. Încălcarea dispoziţiilor art. 27 şi 29 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora despăgubirile se plătesc la valoarea bunului din momentul producerii riscului nu a fost demonstrată de către recurentă prin existenţa unei supraasigurări a autotractorului şi o subasigurare a semiremorcii, deoarece valorile de asigurare, menţionate în contractele încheiate, subscrise de ambele părţi, au fost stabilite cu acordul asiguratului ai căror reprezentanţi au constatat starea tehnică a bunurilor asigurate la data încheierii contractelor.
4. Referitor la critica întemeiată pe o gravă eroare de fapt decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate pe cuantumul despăgubirii la care pârâta-recurentă a fost obligată, Curtea constată că în condiţiile în care întinderea despăgubirii nu a depăşit suma asigurată din poliţă (art. 11 din condiţiile generale) şi a avut în vedere constatările şi concluziile rapoartelor de expertiză dispuse în cauză, ipoteza motivului reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu este îndeplinită.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
Cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală va fi respinsă ca nedovedită, suma solicitată de 8600 Ron nefiind însoţită de dovezi referitoare la cheltuielile efectuate în acest scop.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta S.A.R.G.U. SA TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 775 din 3 decembrie 1999 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Respinge cererea formulată de intimata SC R.B. SRL VIŞEU DE SUS privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2977/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2758/2007. Comercial → |
|---|
