ICCJ. Decizia nr. 2983/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2983/2007
Dosar nr. 723/2/2007
Şedinţa publică din 5 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, la data de 19 martie 2004, reclamanta SC S. SA cu sediul în Bucureşti, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., obligarea acesteia la plata despăgubirii care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat societăţii prin restituirea către foştii proprietari a imobilului situat în Municipiul Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 506,45 mp şi construcţie edificată pe teren formată din subsol, parter şi şapte etaje.
În motivare reclamanta a arătat că este o societate cu capital privat, urmare contractelor de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate cu F.P.S. şi respectiv F.P.P. în iulie 1993 şi august 2003, imobilul din B-dul Gheorghe Magheru fiind deţinut în proprietate.
Ca prin sentinţa nr. 854 din 13 decembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a comercială, rămasă definitivă şi irevocabilă, imobilul a fost restituit în natură foştilor proprietari, sentinţa fiind pusă în executare la data de 20 februarie 2004 conform procesului verbal de predare-primire încheiat.
Totodată reclamanta a mai arătat că în temeiul art. 324 alin. (1), (2) şi (3) din OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, a notificat-o pe pârâtă pentru stabilirea de comun acord a despăgubirii, acord ce nu s-a realizat.
Prin întâmpinarea formulată de către pârâtă la acţiunea introductivă aceasta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în temeiul art. 3228 din OUG nr. 88/1997, iar pe fondul litigiului a susţinut că prejudiciul suferit de reclamanta, urmare restituirii imobilului în natură către foştii proprietari urmează a fi limitat la valoarea cu care acesta figura în contabilitatea societăţii la data privatizării şi nu la valoarea de piaţă astfel cum solicită reclamanta.
Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, acţiunea reclamantei a fost admisă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 33.369.428.451 lei vechi cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit, conform celor statuate de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa comercială nr. 4265 din 18 octombrie 2005.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 200 din data de 11 aprilie 2004, a admis apelul declarat de pârâta A.V.A.S. şi a schimbat în tot sentinţa fondului în sensul respingerii acţiunii introductive ca prescrisă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3436 din 7 noiembrie 2006, a admis recursul reclamantei împotriva deciziei pronunţate în apel şi a casat hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu motivarea ca termenul de prescriţie aplicabil în cauză este termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a sentinţei de retrocedare a imobilului către foştii proprietari, 6 noiembrie 2003, dată în raport de care acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalui Bucureşti la 19 martie 2004, se plasează înăuntrul termenului de prescripţie.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 127 din data de 12 martie 2007, respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta AVAS, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa fondului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel apreciază că dispoziţiile legale din OUG nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 nu interzic stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul cauzat societăţii la valoarea de piaţă a imobilului ce a ieşit din patrimoniul societăţii urmare retrocedării lui către foştii proprietari, obligaţia de despăgubire fiind statuată în sarcina instituţiei publice implicată în procesul de privatizare – respectiv- în sarcina pârâtei A.V.A.S.
Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat, în termen legal, recurs, invocând motive de nelegalitate ce vizează încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, motive în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei date în apel, în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii introductive formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate recurenta a susţinut următoarele:
- hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 324 alin. (1) din OUG nr. 88/1997 modificată, în condiţiile în care reclamanta îşi valorifică un drept prevăzut de ordinanţa, termenul de prescripţie este de o lună de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a imobilului şi nu de trei ani astfel cum a decis instanţa;
- în mod greşit instanţa de apel reţine că societatea reclamantă este îndreptăţită la repararea prejudiciului, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 modificată instituie obligaţia de reparare a prejudiciului de asemenea natură, cumpărătorilor care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare acţiuni şi nu societăţii privatizate;
- instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 324 alin. (5) din OUG nr. 88/1997 modificată, stabilind cuantumul despăgubirii la valoarea de piaţă şi nu la valoarea contabilă a imobilului astfel cum este evidenţiată în registrele contabile ale societăţii la data privatizării ei, respectiv 70 % din această sumă, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 82/1993, a fost vândut pachetul de acţiuni deţinut în numele statului la SC S. SA reprezentând numai 70 % din capitalul social al societăţii şi ca atare instituţia implicată în privatizare nu poate suporta întreg prejudiciul.
Asupra recursului:
Examinând Decizia atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de legea aplicabilă respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958 sau legea specială art. 39 din Legea nr. 137/2002 a fost tranşată irevocabil prin Decizia nr. 3436 din 7 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauză, în primul ciclu procesual decizie prin care Curtea a statuat că „acţiunea reclamantei are caracterul unei acţiuni de drept comun, supusă termenului general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958" cererea reclamantei fiind înregistrată cu respectarea termenului legal.
2. Prin urmare dezlegarea în drept a problemei prescripţiei dreptului material la acţiune rezolvată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, este obligatorie potrivit art. 315 (1) C. proc. civ. şi nu mai poate fi pusă în discuţie.
3. Este adevărat că instanţa de apel, în rejudecare, analizând motivul de apel privind prescripţia, nu se referă explicit la dezlegarea obligatorie dată prin Decizia de casare, deşi ajunge la aceiaşi concluzie, dar această impreciziune în motivare, nu este de natură să ducă la schimbarea soluţiei şi nici nu îndreptăţeşte pe pârâtă să repună în discuţie în cadrul acestui recurs, o problemă de drept dezlegată în cauză în primul ciclu procesual, cu atât mai mult cu cât instanţa de recurs nu a statuat numai asupra termenului de prescripţie de trei ani aplicabil dreptului pe care reclamanta tinde să şi-l valorifice ci şi asupra faptului că în raport de data naşterii dreptului la acţiune şi data introducerii acţiunii, termenul de trei ani nu a fost împlinit.
4. Reclamanta este îndreptăţită la repararea prejudiciului suferit ca urmare a restituirii în natură către foştii proprietari a bunului imobil deţinut în patrimoniu în temeiul art. 324 din OUG nr. 88/1997 astfel cum a fost modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, potrivit cu care „Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat".
Art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificate a menţinut aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 88/1997 pentru contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, astfel că recurenta, fără temei susţine că societatea reclamantă, privatizată în baza contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 82/1993 nu este în drept să primească despăgubirea reglementată de art. 324 din OUG nr. 88/1997.
5. Dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 cu modificările şi completările ulterioare constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998, 999 C. civ., potrivit cărora oricine cauzează o pagubă altuia este obligat să o repare, fără nici o distincţie în ceea ce privesc mijloacele prin care s-a produs.
Prin urmare întinderea reparaţiei trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită cât şi beneficiul nerealizat, condiţie care se îndeplineşte prin stabilirea valorii de circulaţie a bunului la data reparaţiei.
6. Limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate urmare restituirii în natură a imobilelor către foştii proprietari la 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător în contractul de privatizare, limitare introdusă de art. 30 din Legea nr. 137/2000 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării şi care priveşte numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a respectivei legi, constituie un argument legal, peremtoriu cu privire la despăgubirea integrală stabilită de dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997. Şi acesta, deoarece conform alin. (3) al art. 30, dispoziţiile art. 324 rămân aplicabile în continuare contractelor de vânzare cumpărare acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii.
Concluzia care se impune cu forţa evidentei este aceea că s-a stabilit un alt regim juridic în ce privesc despăgubirile acordate, faţă de cel statuat anterior întemeiat pe regulile de drept comun.
7. Teoria îmbogăţirii fără just temei invocată de recurentă nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece nici una din cele trei condiţii ale acţiunii „de in rem verso" nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta în argumentarea acestei teze compară preţul încasat pe acţiuni la nivelul anului 2003 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflaţie suma încasată în anul 1993 - 2003, ceea de lipeşte de concludenţa ipoteza prezentată.
8. Invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicat care prevăd că ... „acţionarii răspuns numai până la concurenţa capitalului social subscris", dispoziţii care în opinia sa a-i limita răspunderea sa pentru prejudiciul suferit de societate la 70 % întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni s-a vândut pachetul de acţiuni reprezentând 70 % din capitalul social, este lipsită de relevanţă juridică, în cauză, deoarece repararea prejudiciului societăţilor comerciale instituită de legiuitor în sarcina instituţiei implicate, vizează pierderea bunurilor imobile aflate în patrimoniu şi în proprietatea societăţii, şi nu a acţiunilor, care au un alt regim juridic, deţinute de acţionari.
Pentru aceste raţiuni, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefodat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 127 din 12 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2988/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2043/2007. Comercial → |
|---|
