ICCJ. Decizia nr. 3060/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3060/2007
Dosar nr. 659/36/2006
Şedinţa publică din 10 octombrie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. 112 din 07 ianuarie 2005, reclamanta SC E. SRL Bucureşti, Filiala Tulcea a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 33.629.949.232 lei reprezentând: 18.277.322.365 lei penalităţi de întârziere pentru livrarea navei D.; 6.533.032.709 lei, contravaloare lucrări şi materiale incluse în preţul de livrare achitate de reclamantă şi nerealizate de pârâtă, inclusiv lucrări efectuate de reclamantă pentru aducerea navei în stare de funcţionare; 8.819.594.157 lei, penalităţi de întârziere pentru lucrările şi materialele incluse în preţul de livrare achitate şi nefurnizate pentru perioada de la predarea navei (25 august 2004), până la introducerea acţiunii, actualizată până la data plăţii lucrărilor.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 19 decembrie 2002, s-a încheiat între cele două părţi un contract de furnizare produse în valoare iniţială de 11.384.248.050 lei, având ca obiect furnizarea unei nave autopropulsate de agrement modernizată, navă care prin actul adiţional nr. 3 din 06 ianuarie 2003 a fost identificată ca fiind nava D.
Reclamanta avea calitatea de achizitor al navei, iar pârâta de furnizor. După încheierea contractului, reclamanta a solicitat efectuarea unor lucrări suplimentare de amenajare a navei, lucrări acceptate de pârâtă, în valoare de 2.675.230.950 lei, astfel încât valoarea totală a contractului a fost de 14.059.478.950 lei. Nava fiind livrată cu întârziere de 130 zile faţă de termenul prevăzut prin contract, s-au calculat penalităţi de întârziere în valoare de 18.277.322.365 lei.
După livrarea navei, reclamanta a constatat lipsa unor dotări prevăzute în contract, facturate de pârâtă şi plătite de reclamantă în valoare de 6.533.032.709 lei, pentru care pârâta datorează penalităţi de întârziere în valoare de 8.819.594.157 lei.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 992, 969 – 970 C. civ., art. 1326, art. 1339, art. 1348, art. 1073 şi art. 1082 C. civ., depunând la dosar documente cu privire la executarea contractului şi solicitând efectuarea unei expertize contabile.
Pârâta SC A. SA Tulcea a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii şi cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei – pârâte la plata sumei de 6.303.615.911 lei reprezentând: 429.278.000 lei lucrări efectuate şi neachitate de către reclamantă şi 5.998.008.311 lei penalităţi de întârziere la plată, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a mai arătat că nu datorează penalităţi de întârziere în livrarea navei, deoarece nava, conform actului adiţional, trebuia livrată la 16 aprilie 2004, iar pârâta a predat nava cu devansare la data de 30 noiembrie 2003. Depăşirea termenului de livrare stabilit prin contract, s-a datorat faptului că s-au solicitat lucrări suplimentare, iar întârzierea în livrare s-a datorat şi reclamantei care a blocat activitatea pârâtei prin neasigurarea fluxului financiar constant.
De asemenea, nu datorează nici suma de 6.533.032.709 lei ce reprezintă lucrări achitate şi neefectuate, deoarece la predarea navei, reclamanta nu a făcut nici un fel de obiecţie, iar în perioada de garanţie nu a făcut plângere sau reclamaţie.
Neexistenţa debitului principal sus-menţionat, conduce implicit la inexistenţa penalităţilor de întârziere.
Prin sentinţa civilă nr. 2203 din 02 decembrie 2005, Tribunalul Tulcea a admis, în parte, acţiunea principală promovată de reclamantă; a obligat pârâta – reclamantă la plata sumei de 14.799.522.465 lei ROL reprezentând penalităţi de întârziere în livrarea navei D. către reclamanta – pârâtă; a respins, ca nefondate, celelalte două capete de cerere din acţiunea principală; a obligat reclamanta pârâtă la plata sumei de 4.464.272.959 lei ROL, penalităţi de întârziere la plată către pârâta reclamantă; a obligat pârâta reclamantă la plata sumei de 360.113.450 lei ROL, cheltuieli de judecată şi onorariu avocat către reclamanta pârâtă.
Pentru a soluţiona de o asemenea manieră, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarele:
La data de 19 decembrie 2002 s-a încheiat contractul de furnizare produse în valoare iniţială de 11.384.248.050 lei, având ca obiect furnizarea unei nave autopropulsate de agrement modernizată, navă care prin actul adiţional nr. 3 din 06 ianuarie 2003 a fost identificată ca fiind nava D. Termenul de predare a navei către reclamantă a fost stabilit prin actul adiţional nr. 15 din 15 noiembrie 2003, ca fiind 16 aprilie 2004.
Conform procesului verbal de predare – primire încheiat între părţi, la data de 25 august 2005 s-a procedat la predarea de către pârâtă şi primirea de către reclamantă a navei D.
Între termenul de predare stabilit prin contract, 16 aprilie 2004 – şi data predării efective, 25 august 2004, este o întârziere de 130 zile, iar potrivit art. 22 alin. (1) din contractul nr. 844/2002, achizitorul, pentru livrarea cu întârziere a navei, are dreptul de a deduce din preţul contractului ca penalităţi 1 % pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor. Aşa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat de expert H.M., cuantumul penalităţilor de întârziere în livrarea navei este de 14.799.522.465 lei ROL.
Cu privire la celelalte capete de cerere, din materialul probator, cât şi din raportul de expertiză efectuat de expert H.M., rezultă cu claritate că reclamanta nu a achitat lucrări neefectuate de către pârâtă, dar facturate de aceasta din urmă, însemnând că nu s-a achitat în plus nici o sumă de bani.
Cu privire la cererea reconvenţională, prima instanţă a reţinut că din anexa raportului de expertiză rezultă că reclamanta – pârâtă a plătit cu întârziere un număr de 8 facturi, rezultând o întârziere de plată de 480 zile, valoarea penalităţilor ridicându-se la 4.464.272.959 lei, sumă la care a achiesat şi pârâta - reclamantă reconvenţională.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen, atât reclamanta SC E. SRL Bucureşti cât şi pârâta SC A. SA Tulcea iar Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia nr. 275 din 13 noiembrie 2006, a admis ambele apeluri şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 2.390.692.080 lei (ROL) reprezentând penalităţi de întârziere în livrarea navei D. calculate pentru un număr de 21 de zile şi a respins cererea reconvenţională în totalitate ca nefondată.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 22 pct. 1 din contract 844/2002, pentru livrarea cu întârziere a navei achizitorul are dreptul de a deduce din preţul contractului, ca penalităţi, o sumă echivalentă cu o cotă procentuală din preţul contractului, reprezentând 1 % pentru fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor, situaţie urmare căreia, procedând la examinarea termenelor şi datelor stabilite de părţi pentru livrarea efectivă a navei, a rezultat o întârziere de 21 de zile, pentru care a calculat penalităţile de întârziere de 2.390.692.080 lei (ROL), la care a obligat-o pe pârâtă.
Instanţa de apel a concluzionat, pe baza materialului probator administrat în cauză şi concluziilor rapoartelor de expertiză, că reclamanta nu a achitat lucrări neefectuate pârâtei, dar facturate de aceasta din urmă şi că nu s-a achitat de reclamantă în plus nici o sumă de bani iar cererea reconvenţională a apreciat-o, ca nefondată, având în vedere clauzele contractului nr. 844/2002, atâta timp cât reclamanta (pârâtă reconvenţională) a achitat facturile emise de reclamanta reconvenţională (pârâta) pentru lucrările efectuate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, atât reclamanta SC E. SRL Bucureşti cât şi pârâta SC A. SA Tulcea.
Invocând, în drept, prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta SC E. SRL Bucureşti consideră Decizia recurată ca „netemeinică şi nelegală", în esenţă, pentru următoarele motive:
1. Simpla prezentare a situaţiei de fapt recunoscută implicit de către părţi nu constituie o motivare a deciziei luate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât instanţa de apel, după ce recunoaşte dreptul achizitorului (reclamanta) de a solicita penalităţi de întârziere conchide, fără a preciza în nici un fel pe ce bază, că reţine o întârziere de 21 zile. Admiterea penalităţilor doar pentru 21 de zile, fără a motiva cum s-a ajuns la stabilirea acestei perioade, constituie dovada nemotivării deciziei.
2. Soluţia pronunţată contravine motivelor reţinute de instanţa de apel în decizie (pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.) în sensul că în considerente reţine că predarea navei s-a făcut la 25 august 2004 deşi anterior reţinuse că părţile au modificat contractul prevăzut ca predarea să se facă la 16 aprilie 2004, după care a modificat penalităţile de întârziere acordate de instanţa de fond pentru perioada 16 aprilie 2004 – 25 august 2004. De asemenea, deşi a reţinut că potrivit art. 22 alin. (1) din contractul nr. 844/2002 achizitorul are dreptul de a deduce penalităţi de 1 % întârziere, prin soluţia pronunţată a respins penalităţile solicitate şi legal timbrate.
3. Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul nr. 844/2001 (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), întrucât, ignorând prevederile contractuale care dădeau dreptul reclamantei să solicite penalităţi de întârziere pentru toată perioada de la scadenţă şi până la îndeplinirea tuturor obligaţiilor, aşa cum erau descrise la art. 13 din contract, calculate la toată valoarea contractului, a stabilit, după criterii numai de ea cunoscute, penalităţi doar pentru 21 zile de întârziere.
4. Decizia este lipsită de temei legal (pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.) pentru că „instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt doar parţial" şi nu a admis pretenţiile reclamantei reprezentând penalităţi de întârziere, stabilind în sarcina pârâtei doar penalităţi aferente unei întârzieri de 21 de zile în condiţiile în care restul a fost livrat cu o întârziere de 130 zile.
Instanţa de apel a stabilit penalităţi doar pentru 21 de zile, fără a preciza motivul sau împrejurarea prin care a ajuns la această perioadă deşi ambele expertize au stabilit valoarea penalităţilor contractuale datorate de pârâtă pentru cele două perioade solicitate prin capătul 1 şi 3 din cerere, iar instanţa de apel le-a respins fără a motiva într-un fel.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la capătul 2 de cerere din acţiunea principală, a cărui întindere a fost precizată şi legal timbrată pe baza răspunsului dat de expertiza contabilă dispună de instanţa de apel (răspunsul la obiectivul 3) respectiv suma de 10.665.619.646 lei ROL reprezentând contravaloarea lucrărilor incluse în preţul de achiziţie plătite de achizitor şi nerealizate de către furnizor.
În concluzie, recurenta reclamantă consideră că „prin reţinerea doar parţială a situaţiei de fapt, prin nepronunţarea cu privire la toate capetele de cerere din acţiunea principală şi mai ales prin ignorarea probelor încuviinţate şi administrate, hotărârea pronunţată de către instanţa de apel este lipsită de temei legal, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta – pârâtă SC A. SA Tulcea, invocând în drept, prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., critică Decizia atacată pentru nelegalitate şi solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său şi, pe fond, respingerea în tot a acţiunii principale şi admiterea în tot a cererii sale reconvenţionale.
Motivele de recurs invocate de pârâtă sunt, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel explică raţiunea pentru care a considerat că nava D. s-a livrat cu întârziere, dar nu motivează în nici un fel modul în care a calculat şi a ajuns să stabilească cele 21 de zile de întârziere.
2. Greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că nava D. a fost predată cu o întârziere de 21 de zile faţă de termenul stipulat în contract şi că pârâta datorează penalităţi de întârziere de 2.390.692.080 lei (ROL) întrucât s-au aplicat greşit la speţă dispoziţiile art. 977 – art. 985 C. civ., privind interpretarea contractelor, art. 969 şi 1075 C. civ., deduse efectiv din clauzele contractului nr. 844/2002 şi s-a făcut o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii, contractul dintre părţi fiind examinat şi interpretat trunchiat.
Astfel, faţă de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din contract, prin care părţile, de comun acord, au înţeles să sancţioneze plata cu întârziere prin prelungirea automată a termenului de livrare cu tot atâtea zile de întârziere în plată câte s-au înregistrat, nici 1 august 2003 şi nici 16 aprilie 2004, cum greşit a reţinut instanţa de apel, nu au mai rămas termene de predare a navei. Pe parcursul executării contractului rezultă o conduită culpabilă a reclamantei constând în plata cu întârziere de 480 de zile a facturilor, situaţie ce rezultă din probele de la dosar, inclusiv din interogatoriul reclamantei, iar reclamanta nu a practicat refuzul la plată şi nici nu a cerut alte elemente legate de instrumentele de plată, acceptându-le dar onorându-le cu întârziere de 480 de zile. Or, aplicând clauza art. 18 alin. (2) din contract, cele 480 de zile de întârziere dilată data de predare a navei cu tot atâtea zile, astfel încât nava trebuia predată la 16 august 2005, dar a fost predată mai devreme, respectiv la 25 august 2004. Art. 22 alin. (1) din contract devenea aplicabil numai în cazul adoptării unei conduite recuperabile din partea reclamantei, or, prin conduita sa reclamanta a atras aplicarea art. 18 alin. (2) din contract.
3. Instanţa de apel nu a motivat obligarea pârâtei la o parte din cheltuielile de judecată şi compensarea celorlalte cheltuieli.
Examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei SC A. SA este fondat şi cel al reclamantei SC E. SRL nefondat, pentru motivele care se vor arăta în continuare. Este de precizat că examinarea acestor motive, între care există o legătură indisolubilă, se va face concomitent, întrucât motivele pentru care unul din recursuri a fost apreciat ca fondat conduc, în acelaşi timp, la netemeinicia celuilalt recurs şi deci, la respingerea lui.
Instanţa de apel a reţinut o întârziere de 21 de zile în predarea navei de către pârâtă reclamantei fără a motiva în nici un fel acest aspect (pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.) şi, drept urmare, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 2.390.692.080 lei (ROL) corespunzătoare acestei perioade.
În mod eronat, aplicând greşit prevederile art. 977 – art. 985, 969 şi art. 1075 C. civ. (pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.) şi, corelativ, pe cele ale art. 18 alin. (2) din contractul nr. 844/2002 şi interpretând greşit prevederile contractului menţionat, care a făcut obiectul prezentei cauze, instanţa de apel a reţinut că pârâta a procedat cu întârziere la predarea navei către reclamantă. Fără a relua şi reexamina starea de fapt este de menţionat că pârâta a predat iniţial nava reclamantei la 30 noiembrie 2003, pe bază de proces – verbal. Ulterior, prin actul adiţional nr. 15/2003, părţile au stabilit ca termen de predare a navei, după efectuarea lucrărilor suplimentare de mare anvergură comandate de reclamantă, data de 16 aprilie 2004. Nava a fost predată reclamantei, pe bază de proces – verbal, cu depăşirea termenului fixat, la 25 august 2004.
Instanţa de fond, pe baza raportului de expertiză, a reţinut, în mod corect, că reclamanta a plătit pârâtei, cu întârziere de 480 zile, un număr de opt facturi, obligând-o pe reclamantă la penalităţi pentru această întârziere de 4.464.272.959 lei ROL (menţionând că la această sumă a achiesat şi reclamanta) dar nu a dat eficienţă, în raport de acest aspect, prevederilor art. 18 alin. (2) din contractul părţilor.
Instanţa de apel, la rândul său, a interpretat trunchiat prevederile contractuale, fără a examina obligaţiile părţilor şi prin prisma art. 18 alin. (2) (deşi s-a cerut expres aceasta) şi având în vedere doar art. 22 alin. (1) din contract, text pe care l-a interpretat limitat şi greşit. Astfel, a reţinut întârzierea în livrarea navei şi dreptul reclamantei la penalităţi pentru acest fapt, deşi textul cere ca întârzierea să se datoreze „culpei exclusive a furnizorului" or, este evident că, potrivit prevederilor contractuale, reclamantei, achizitor îi revine cel puţin o culpă parţială, constând în întârzierea în plata unor facturi către pârâta, furnizoare, împrejurare ce rezultă atât din expertiza efectuată în cauză cât şi din alte probe (situaţia plăţilor depusă de reclamantă, răspunsul reclamantei la interogatoriu, poziţia pârâtei la 25 mai 2003 faţă de întârzierea plăţilor).
În concluzie clauza de penalităţi prevăzută de art. 22 alin. (1) din contract a fost aplicată, în mod greşit, de instanţa de apel, pe de o parte, pentru că nu erau îndeplinite toate condiţiile pentru aplicarea ei, respectiv vina exclusivă a pârâtei în neîndeplinirea obligaţiilor asumate, iar, pe de alta, pentru că a aplicat-o ignorând incidenţa şi eficacitatea clauzei art. 18 alin. (2) din contract.
Potrivit din art. 18 alin. (2) din contract, „dacă achizitorul nu onorează plăţile conform termenelor stabilite, furnizorul va sista livrarea navei, zilele de întârziere în efectuarea plăţilor de către SC D.G. SA prelungind în mod automat termenul final de predare a navei. Furnizorul va relua livrarea navei imediat ce achizitorul efectuează plăţile cuvenite".
Aşa cum s-a reţinut mai sus şi cum, corect, a reţinut şi instanţa de fond, fără însă a-i da toată eficienţa necesară, reclamanta a întârziat plăţile către pârâtă cu 480 de zile şi drept urmare, dând eficienţa firească clauzei art. 18 alin. (2) din contract, termenul de livrare a navei s-a prelungit automat cu numărul corespunzător de zile, respectiv până la 16 august 2005. Cum predarea navei s-a făcut la 25 august 2004 rezultă că reclamanta s-a încadrat în termenul de livrare calculat conform contractului şi clauzei art. 18 alin. (2) şi deci nu îşi are aplicare clauza art. 22 alin. (1) privitoare la plata penalităţilor de întârziere pentru nelivrarea în termen.
Reclamanta, pentru a înlătura aplicarea clauzei art. 18 alin. (2), a încercat să susţină că întârzierile în plata facturilor emise de pârâtă s-ar datora A.D.R. Brăila însă această apărare nu poate fi reţinută pentru că, pe de o parte, aşa cum a arătat şi instanţa de fond şi cum rezultă din contract, A.D.R. nu este parte în contractul nr. 844/2002 (acesta având ca părţi doar reclamanta în calitate de achizitor şi pârâta în calitate de furnizor) iar obligaţiile de plată au fost asumate de către reclamantă iar, pe de alta, chiar dacă, trecând peste cele de mai sus, s-ar lua în calcul întârzierea A.D.R., aceasta nu înlătură întârzierea reclamantei în plată şi ar putea privi doar perioada 10 aprilie 2003 – 27 iulie 2003 nefiind de natură să înlăture în totalitate prelungirea automată a termenului de predare în aşa fel încât pârâta să poată fi considerată în întârziere cu livrarea navei la 25 august 2004.
Instanţa de recurs apreciază nefondat motivul de recurs al reclamantei întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pe de o parte, pentru că nu se arată textul legal încălcat sau aplicat greşit ori în ce constă lipsa de temei legal a hotărârii, reluându-se doar argumente privind situaţia de fapt, nemotivarea deciziei cu privire la acordarea de penalităţi pentru doar 21 zile întârziere şi nepronunţarea instanţei pe capătul 2 de cerere din acţiunea principală, iar, pe de alta, pentru că instanţa s-a pronunţat şi pe acest ultim aspect invocat.
În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs ale reclamantei şi care vizează interpretarea contractului precum şi nemotivarea şi contrarietatea dintre motivare şi soluţie, referitoare la penalităţile de întârziere acordate şi respectiv neacordate, rezultă din argumentele mai sus arătate de ce ele sunt neîntemeiate şi de ce, acelor care privesc nemotivarea completă a deciziei, deşi au un corespondent în realitate, nu li se poate de eficienţă, ca urmare a aplicării clauzei 18.2 din contract.
În recursul său pârâta a solicitat, printre altele, ca urmare a admiterii recursului şi modificării deciziei atacate să i se admită în întregime cererea sa reconvenţională dar nu a adus deciziei atacate, sub acest aspect, nici o critică ce ar putea fi încadrată în motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., aşa încât Înalta Curte urmează să menţină, cu privire la cererea reconvenţională, Decizia instanţei de apel.
Faţă de motivele mai sus arătate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul reclamantei, ca nefondat, să admită recursul pârâtei şi să modifice Decizia instanţei de apel în parte, schimbând sentinţa instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii principale, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, respectiv cele privind respingerea cererii reconvenţionale.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată reclamanta – recurentă să-i plătească pârâtei recurente 13.172,55 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC E. Bucureşti, filiala Tulcea SRL împotriva deciziei nr. 275/ COM din 13 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul declarat de pârâta SC A. SA Tulcea împotriva aceleiaşi decizii pe care o modifică în parte în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantă menţinând restul dispoziţiilor deciziei privind respingerea cererii reconvenţionale.
Obligă recurenta – reclamantă să plătească recurentei – pârâte 13.172,55 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3163/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3052/2007. Comercial → |
|---|
