ICCJ. Decizia nr. 3126/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3126/2007
Dosar nr. 11012/3/2006
Şedinţa publică din 12 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 6368 din 5 septembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis excepţia prescripţiei şi s-a respins capătul de cerere formulat de reclamanta S.A.A.F. SA BUCUREŞTI împotriva pârâtei SC R.B.N. SA privind restituirea mărfurilor în cantitate de 183,316 Kg cutii de unsoare ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune.
S-a respins ca prematur formulat capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii mărfurilor şi ca fără obiect cererea de chemare în garanţie a SC P.E. SRL cu sediul în Constanţa.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins prin Decizia comercială nr. 15 din 15 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
S-a reţinut în considerentele deciziei că excepţia prematurităţii celui de-al doilea capăt de cerere privind plata contravalorii bunurilor a fost corect stabilită de instanţa de fond deoarece este evaluabil în bani şi era obligatoriu efectuarea concilierii directe prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
În mod corect instanţa de fond a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată deoarece, acţiunea derivă din contractul de prestaţii încheiat între părţi, supusă termenului general de prescripţie de trei ani, care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Că adresa nr. 503 din 22 iunie 2005 nu întrerupe cursul prescripţiei întrucât în aceasta se menţionează numai că bunurile nu se pot livra pentru că nu se află în posesia intimatei.
Împotriva acestei decizii reclamanta S.A.A.F. SA cu sediul în Bucureşti a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea, respingerea celor două excepţii, casarea hotărârilor instanţelor inferioare şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru judecarea în fond a cauzei.
În primul motiv de recurs s-a susţinut că cererea privind obligarea intimatei-pârâte la restituirea bunurilor aflate în custodia acesteia este întemeiată pe „obligaţia de a face", nu este evaluabilă în bani şi nu are în vedere realizarea dreptului, aşa încât era necesară efectuarea procedurii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. Că între reprezentanţii părţilor s-a purtat o corespondenţă, în care intimata-pârâtă a recunoscut că deţine aceste bunuri, prin două adrese emise în 2002 şi respectiv 2005 care pot suplini procedura prealabilă de conciliere.
În al doilea motiv de recurs s-a susţinut că în mod greşit ambele instanţe au reţinut excepţia prescripţiei dreptului la acţiune deoarece prin adresele din 13 decembrie 2002 şi nr. 503 din 22 iunie 2005 intimata-pârâtă a recunoscut că nu s-a produs lichidarea custodiei , deci acestea întrerup cursul prescripţiei.
Prin întâmpinare intimata SC R.B.N. SA a solicitat respingerea recursului întrucât în mod corect ambele instanţe au admis excepţia prematurităţii acţiunii pentru neefectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune deoarece, prin adresele invocate nu a existat nici o recunoaştere din partea intimatei că bunurile s-ar afla în posesia sa.
Recursul nu este fondat.
Reclamanta-intimată a solicitat prin acţiune obligarea pârâtei-recurente la restituirea mărfurilor în cantitate de 186,316 Kg cutii de unsoare sau contravaloarea acestora conform preţului minim de valorificare stabilit prin normele interne ale societăţii.
De aici rezultă că acţiunea reclamantei are un singur capăt de cerere, respectiv restituirea bunurilor sau contravaloarea acestora şi în mod corect ambele instanţe au reţinut că nu s-a efectuat procedura concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., cu caracter imperativ şi au aplicat sancţiunea corespunzătoare în sensul respingerii acţiunii.
Nici al doilea motiv de recurs cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu este întemeiat.
Obiectul litigiului dedus judecăţii îl constituie restituirea bunurilor de către pârâtă sau contravaloarea lor şi în raport de aceasta, termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958 şi începe să curgă în lipsa stabilirii unui termen de restituire de la data naşterii raportului juridic potrivit art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat contractul de prestaţie nr. 37 din 4 mai 2001 şi potrivit art. 13 din convenţia părţilor acestea au întocmit procesul verbal de custodie nr. 1 din 21 mai 2001 pentru păstrarea unor bunuri , printre care şi 1999 bucăţi cutii unsoare ce formează obiectul litigiului dedus judecăţii.
Aşa fiind, acesta este momentul de la care se calculează termenul de prescripţie de trei ani care era împlinit la data înregistrării acţiunii 28 martie 2006.
Adresa nr. 1463 din 13 decembrie 2002 ce a fost reţinută ca un act prin care pârâta ar fi recunoscut obligaţia nu poate fi considerată un act ce întrerupe cursul prescripţiei întrucât aceasta este emisă de Regionala C.F.R. Bucureşti către reclamantă şi nu către pârâtă.
Chiar în situaţia în care s-ar aprecia că aceasta reprezintă o recunoaştere din partea pârâtei a pretenţiilor reclamantei şi s-ar calcula un nou termen de la 13 decembrie 2002, prescripţia s-a împlinit la 13 decembrie 2005, iar acţiunea reclamantei s-a formulat la 28 martie 2006, deci după împlinirea acestuia.
Susţinerea recurentei că prin adresa nr. 503 din 22 iunie 2005 pârâta a recunoscut faptul că lichidarea custodiei nu s-a produs şi deci s-a întrerupt cursul prescripţiei conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 va fi înlăturată întrucât nu are suport probator.
Astfel, prin această adresă intimata-pârâtă a comunicat recurentei reclamante că mărfurile au rămas în custodie la centrul de casare a reperelor recuperate aparţinând reclamantei, deci nu constituie o recunoaştere a obligaţiei în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care să aibă ca efect întreruperea cursului prescripţiei.
Pentru considerentele reţinute, urmează ca potrivit art. 312 (1) C. proc. civ., să se respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A.A.F. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 15 din 15 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3159/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3125/2007. Comercial → |
|---|
