ICCJ. Decizia nr. 3304/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3304/2007
Dosar nr. 6365/59/2006
Şedinţa publică din 24 octombrie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 mai 2005, la Tribunalul Timiş, reclamantul C.L.M. Timişoara a chemat-o în judecată pe pârâta SC M.M. SA Timişoara, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 6.258.288.826 lei, reprezentând diferenţă chirie restantă, dobânzi şi penalităţi de întârziere, pentru spaţiul deţinut cu contract de închiriere, cu cheltuieli de judecată.
La termenul din 28 septembrie 2005, reclamantul şi-a precizat totalul pretenţiilor la suma de 8.680.227.226 lei, iar la termenul din 31 ianuarie 2006 a depus o altă precizare scrisă, totalul pretenţiilor solicitate ajungând la suma de 11.179.667.654,4 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 601/ PI din 19 aprilie 2006, Tribunalul Timiş, secţia comercială, a respins acţiunea reclamantului.
Prima instanţă a reţinut că excepţia prematurităţii acţiunii reclamantului pentru încălcarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., privind procedura prealabilă de conciliere nu este incidentă în cauză şi a fost respinsă, întrucât pe de-o parte art. 7201 şi art. 109 alin. (2) C. proc. civ., nu prevăd sancţiunea aplicabilă de instanţă în cazul neîndeplinirii ei, iar, pe de altă parte, s-ar încălca dreptul constituţional prevăzut de art. 43 din Constituţie, ce prevede liberul acces la justiţie în mod legal, fără discriminări între justiţiabili.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a constatat că pentru pretenţiile chirii sau majorări, ce privesc o perioadă mai veche de 3 ani anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv anterior datei de 27 mai 2002, acţiunea reclamantului este prescrisă, nefiind aplicabilă excepţia la care se referă reclamantul în apărare, întemeiată pe art. 128 şi următoarele din OG nr. 92/2003.
În speţă, perioada ce nu intră sub incidenţa prescripţiei este cea dintre 27 mai 2002 – 28 februarie 2003, pentru care însă acţiunea reclamantului este neîntemeiată.
În acest sens, având în vedere că este calculată retroactiv chiria majorată şi nu din momentul adoptării H.C.L. nr. 43/2000, ce modifică tarifele de calcul al chiriei pe metru pătrat, astfel cum a rezultat din adresa nr. 18276 din 19 octombrie 2000, comunicată de Primăria Municipiului Timişoara şi adresa din 26 martie 2004 şi văzând că reclamantul nu a aplicat sancţiunea stipulată în contract sau cea prevăzută de lege, instanţa a constatat că nu există temei legal sau contractul pentru obligarea pârâtei la chirii sau penalităţi, chiar şi privind perioada ce nu intră sub incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune.
Acţiunea reclamantului a fost respinsă, reţinându-se excepţia prescripţiei pentru sumele pretinse anterior datei de 27 mai 2002 şi netemeinicia pentru cele aflate sub incidenţa perioadei de după 27 mai 2002, chirie şi majorări, respectiv penalităţi.
Prin Decizia civilă nr. 4/ A/COM din 11 ianuarie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins apelurile formulate de reclamantul C.L.M. Timişoara şi pârâta SC M.M. SA Timişoara împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că motivul de apel invocat de pârâtă, astfel cum a fost precizat nu este fondat, întrucât în mod temeinic şi legal a considerat prima instanţă că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este scutită de plata taxei de timbru, iar în ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant a reţinut că este de asemenea nefondat, având în vedere că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă a concilierii, iar acest aspect a fost invocat la prima instanţă şi de pârâtă; astfel fiind, a considerat că lipseşte una din condiţiile sesizării instanţei şi nu se mai impune a fi analizate şi celelalte motive de apel formulate de reclamant.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta.
Recurentul-reclamant îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea acestuia şi schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei primei instanţe şi admiterii acţiunii sale, aşa cum a fost formulată şi precizată.
În susţinerea recursului arată astfel că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a constatat că reclamantul nu a parcurs procedura prealabilă a concilierii directe, greşit a reţinut că, în speţă, este vorba despre un litigiu comercial pentru că litigiul este de natură civilă şi în mod incorect a admis excepţia prescripţiei sumelor datorate pentru o perioadă mai veche de 3 ani anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv anterior datei de 27 mai 2005; arată, de asemenea, că chiar în situaţia admiterii excepţiei dreptului la acţiune pentru suma pretinsă mai veche de 3 ani anterior datei promovării acţiunii, ar fi trebuit admisă acţiunea sa cel puţin în parte, întrucât este întemeiată pentru acea parte din sumă care nu intra sub incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani, iar acest termen trebuia calculat în raport de data la care a formulat pentru prima dată capătul de cerere privind diferenţa de chirie calculată potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000, în dosarul nr. 5835/COM/2004.
Pârâta invocă în recursul său dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi anularea acţiunii principale ca netimbrată.
Susţine astfel că este mulţumită de soluţia dată cu privire la fondul acestui litigiu, însă pentru acurateţe juridică se impunea în principal anularea cererii ca netimbrată, întrucât reclamantul nu beneficiază de prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997, atât timp cât veniturile realizate de către consiliile locale prin închirierea spaţiilor deţinute în proprietate nu se încadrează în categoria veniturilor publice.
În ce priveşte recursul reclamantului se constată că este fondat şi va fi admis, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Este de netăgăduit că, având în vedere raporturile contractuale comerciale dintre părţi, precum şi dispoziţiile art. 56 C. com., ne aflăm în prezenţa unui litigiu de natură comercială şi nu civilă, astfel cum corect a stabilit şi instanţa de apel.
Instanţa a apreciat însă eronat că se impune respingerea acţiunii pe cale de excepţie, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. şi, considerând că lipseşte una din condiţiile sesizării valide a instanţei, nu a mai dat curs şi examinării celorlalte motive ale apelului formulat de reclamant.
Aceasta deoarece, din actele dosarului rezultă cu certitudine că pârâta a cunoscut pretenţiile reclamantului şi temeiul lor legal, a fost notificată cu privire la cuantumul chiriei solicitat ca urmare a adoptării H.C.L.M.T. nr. 42/2000, precum şi referitor la perioada de la care se aplică noul tarif de închiriere, s-a aflat printre contestatorii H.C.L.M.T. nr. 42/2000, iar pretenţii ale reclamantului, rezultând din calculul chiriei potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000 au mai fost solicitate printr-un capăt de cerere dintr-o acţiune anterioară, ce a făcut obiectul dosarului nr. 5835/COM/2004 al Tribunalului Timiş şi a fost respins cu motivarea că datoria nu era scadentă.
Astfel fiind, se reţine că instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru lămurirea în primul rând a problemei prescripţiei pentru sumele solicitate şi perioadele avute în vedere, prin luarea în considerare a susţinerilor recurentului-reclamant, conţinute în motivul 3 de casare din recurs, în sensul că H.C.L.M.T. nr. 42/2000 a fost suspendată o perioadă, au existat hotărâri ale consiliului local prin care termenul scadent de plată al diferenţelor reprezentând chirie a fost prorogat, precum şi că a existat un alt proces între părţi în care s-a stabilit că plata solicitată de reclamant nu era scadentă la data respectivă. Lămurirea acestei chestiuni este importantă, pentru că nu se poate vorbi despre prescripţie cât timp o datorie nu este ajunsă la scadenţă şi pentru că de rezolvarea ei depinde soluţionarea corectă a litigiului dedus judecăţii.
În ce priveşte recursul pârâtei, se reţine că nu este fondat şi va fi respins în consecinţă, întrucât ambele instanţe au apreciat judicios, sub acest aspect, că reclamantul este scutit de plata taxelor de timbru, fiindu-i aplicabile prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 întrucât conform acestui text legal cerinţa este ca obiectul cererii să privească venituri publice, avându-se în vedere, prin urmare, destinaţia sumelor pretinse şi nu natura lor, legea nefăcând o astfel de distincţie.
Drept urmare, se va admite recursul declarat de reclamant, se va modifica în parte Decizia recurată, se va admite şi apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului şi se va trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Vor fi menţinute dispoziţiile deciziei recurate privind respingerea apelului pârâtei.
Se va respinge recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.L.M. Timişoara împotriva deciziei nr. 4/ A/COM din 11 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Modifică în parte Decizia recurată.
Admite apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei nr. 601/ PI din 19 aprilie 2006 a Tribunalului Timiş pe care o desfiinţează şi trimite cauza aceluiaşi tribunal spre rejudecare.
Menţine dispoziţiile deciziei recurate privind respingerea apelului pârâtei.
Respinge recursul declarat de pârâta SC M.M. SA Timişoara împotriva aceleaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 24 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3306/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3303/2007. Comercial → |
|---|
