ICCJ. Decizia nr. 331/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 331/2007
Dosar nou nr. 7568/1/2006
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 322/ PI din 29 martie 2005, Tribunalul Timiş a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta, R.A.T. Timişoara împotriva pârâtei, A.C.R., filiala Judeţeană Timiş, pe care a obligat-o la plata sumei de 253.470.000 lei, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a spaţiului proprietatea reclamantei, ocupat, fără titlu, de pârâtă, în perioada 26 noiembrie 2001 – 26 aprilie 2002.
Apelurile formulate de ambele părţi au fost respinse prin Decizia civilă nr. 67 din 28 februarie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 9903/COM/2005.
Împotriva evocatei decizii au formulat recurs ambele părţi.
Prin recursul declarat de reclamantă se susţine că Decizia este „neîntemeiată", că au fost ignorate hotărârile judecătoreşti care au determinat suspendarea evacuării, a executării silite a evacuării, că s-a formulat cerere de revizuire, care a fost respinsă definitiv prin Decizia nr. 791 din 21 martie 2002 a Curţii de Apel Timişoara şi că de la acest moment începe să curgă termenele de prescripţie pentru solicitarea pretenţiilor întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Asemenea recursului reclamantei, în care nu se indică încadrarea motivelor în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nici în recursul pârâtei nu se face o astfel de încadrare, susţinându-se, însă, că, pe de o parte, greşit a fost respinsă excepţia de necompetenţă materială invocată, iar, pe de altă parte, că, modul de stabilire a prejudiciului este greşit.
Cu privire la recursul formulat de reclamantă:
Conform dispoziţiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, cu excepţia prevăzută de art. 3041 C. proc. civ.
Îmbogăţirea fără justă cauză este urmarea unui fapt juridic prin care o persoană îşi măreşte patrimoniul, fără temei legal, micşorând patrimoniul alteia.
Ocuparea abuzivă de către pârâtă a spaţiului, proprietatea reclamantei, nu a dus nici la mărirea patrimoniului celei dintâi şi nici la micşorarea patrimoniului celei de-a doua.
Fapta ilicită prin care o persoană este împiedicată să-şi exercite atributele dreptului de proprietate antrenează răspunderea delictuală, fiind aplicabile dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.
Fiind aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958 cursul prescripţiei începe să curgă din momentul în care persoana prejudiciată a cunoscut sau a trebuit să cunoască paguba cât şi pe cel răspunzător de ea.
Este neîndoielnic că, reclamanta a cunoscut că, pârâta este cea care îi ocupă abuziv spaţiul şi, ca urmare, este răspunzătoare de producerea pagubei.
Momentul de începere a producerii pagubei este cel în care se declanşează acţiunea ilicită – pârâta, deşi nu mai avea contract de închiriere, a refuzat delictual să elibereze spaţiul.
Fiind o acţiune continuă, zi de zi se produce o pagubă, care creşte continuu până la momentul în care încetează acţiunea ilicită.
Nu înseamnă însă, că păgubitul a luat cunoştinţă de existenta pagubei abia în momentul încetării delictului.
Astfel, instanţele au făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, raportându-se atât la perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri prin cererea introductivă cât şi la termenul de prescripţie de 3 ani, anteriori momentului sesizării instanţei.
Cu privire la recursul declarat de pârâtă, deşi, se invocă încălcarea normelor ce reglementează competenţa materială, se fac referiri la normele de competenţă teritorială şi capacitate procesuală, fără, însă, a se argumenta în ce au constat încălcările produse prin Decizia pronunţată în cauză.
În speţa de faţă, au fost corect aplicate dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi ale art. 10 pct. 4 C. proc. civ., cât şi, art. 41 alin. (2) C. proc. civ. Conform art. 41 alin. (2) C. proc. civ., asociaţiile fără personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, iar pe de altă parte, instanţa locului unde obligaţiile urmează a fi executate este competentă să soluţioneze cauza.
Aspectul de netemeinicie, privind modul în care au fost analizate probele nu poate face obiectul analizei în cadrul recursului care este reglementat ca o cale extraordinară de atac, iar, lipsa diligenţelor unei părţi în a-şi administra toate probele pe care le consideră concludente nu poate fi transferată şi imputată instanţelor.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R.A.T. Timişoara, împotriva deciziei nr. 67 din 28 februarie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta A.C.R., filiala A.C.R. Timiş, împotriva deciziei nr. 67 din 28 februarie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 46/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2581/2007. Comercial → |
|---|
