ICCJ. Decizia nr. 338/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 338/2007
Dosar nr. 12706/1/2006
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 89 din 1 februarie 2006, Tribunalul Braşov a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi în consecinţă a respins acţiunea reclamantei A.V.A.S. în contradictoriu cu pârâta SC T. SA, reţinând următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat prin acţiune obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, respectiv 795.065,0936 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.
Temeiul pretenţiei reclamantei îl constituie contractele încheiate între părţi, în temeiul OG nr. 13/1995 aprobată şi modificată prin Legea nr. 119/1995, şi anume convenţiile nr. 319 din 23 iunie 1995, 643 din 13 octombrie 1995, 829 din iunie 1995, 365 din 3 iulie 1996 şi 137 din 5 decembrie 1996.
Potrivit dispoziţiilor legale cuprinse în actele normative evocate mai sus şi clauzele contractuale, termenul pentru restituirea creditelor acordate fără dobândă pârâtei, ca o facilitate, a fost stabilit de 3 ani, conform art. 18 din OG nr. 13/1995.
În consecinţă, pentru convenţia nr. 319/1995 termenul de restituire a creditului a fost stabilit în perioada 20 iulie 1996 – 20 iunie 1998, pentru convenţia nr. 643/1995 termenul de restituire a fost stabilit în perioada 20 octombrie 1996 – 20 septembrie 1998 pentru convenţia nr. 829/1995 termenul de restituire a fost stabilit pentru perioada 20 decembrie 1996 – 20 noiembrie 1998, pentru convenţia nr. 365/1996, termenul de restituire a fost stabilit pentru perioada 20 iunie 1997 – 20 mai 1999, iar pentru convenţia nr. 1371/1996 termenul de stabilit pentru restituirea creditului.
Astfel, de la data expirării termenului de restituire a creditului, încep să curgă penalităţile de întârziere, care au un cuantum determinat prin convenţii şi prin lege.
În consecinţă, de la data naşterii raportului juridic se naşte şi dreptul material la acţiune, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 167/1958. Potrivit art. 12 din acelaşi act normativ, pentru penalităţile de întârziere, fiind prestaţii succesive, dreptul la acţiune pentru fiecare prestaţie în parte, se stinge printr-o prescripţie deosebită.
Constatând că acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei, prin intermediul serviciilor fiscale la data de 29 iulie 2005 instanţa a constatat că dreptul la acţiune al reclamantei s-a prescris, faţă de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care stabileşte că termenul de prescripţie este de 3 ani.
Prin precizările depuse la dosar, reclamanta recunoaşte cele prezentate mai sus, însă menţionează căci cursul prescripţiei s-a întrerupt conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, reclamanta menţionează că pronunţarea sentinţei civile nr. 57/COM/2002 a Tribunalului Braşov conduce la întreruperea prescripţiei, iar recunoaşterea de către pârâtă a pretenţiei reclamantei la conciliere, conform procesului verbal întocmit la data de 23 ianuarie 2003, are de asemenea efectul întreruperii prescripţiei.
Instanţa a apreciat că prin sentinţa civilă nr. 57/2002 Tribunalul Braşov a admis în parte cererea de somaţie de plată formulată de reclamantă împotriva pârâtei, aceasta din urmă fiind obligată la plata unei sume de bani, reprezentând credit nerestituit. Instanţa a respins cererea în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.
Art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că prescripţia nu se întrerupe dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă.
În consecinţă, având în vedere că în ceea ce priveşte pretenţia reprezentând penalităţi de întârziere cererea reclamantei s-a respins, aceasta nu conduce la întreruperea cursului prescripţiei.
Referitor la recunoaşterea pretenţiei de către pârâtă prin procesul-verbal de conciliere întocmit la data de 23 ianuarie 2003, instanţa a reţinut că acesta nu produce efecte juridice. Astfel, recunoaşterea pretenţiei reclamantei trebuie să intervină în timpul curgerii prescripţiei şi nu după ce termenul s-a împlinit, pentru ca efectul întreruperii prescripţiei să se producă. Obligaţia faţă de care termenul de prescripţie s-a împlinit devine una naturală, creditoarea neavând la dispoziţie posibilitatea să apeleze la forţa coercitivă a statului pentru executarea sa.
Recunoaşterea datoriei după împlinirea prescripţiei nu conduce la repunerea în termenul de prescripţie conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958 şi nu îl obligă la nimic pe debitorul care o face din punct de vedere juridic.
De altfel, presupusa recunoaştere a pârâtei cu proivire la pretenţia reclamantei nu constituie o manifestare de voinţă neechivocă a pârâtei, şi nu emană de la reprezentanţii legali ai acesteia (administratori). S-a constatat că reclamanta a invocat cu prilejul concilierii din 23 ianuarie 2003 şi un alt cuantum al pretenţiei (5.316.531.736 ROL), care este inferior celui ce face obiectul acţiunii.
Apelul declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 74 din 1 iunie 2006 a Curţii de Apel Braşov.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta A.V.A.S., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanţa a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului.
În motivarea recursului se susţine că în mod greşit s-a apreciat ca prescris dreptul la acţiune al reclamantei întrucât termenul de prescripţie a fost întrerupt atât prin sentinţa nr. 57 din 10 ianuarie 2002 a Tribunalului Braşov, prin care s-a admis acţiunea sa, în parte, şi a fost obligată pârâta la plata creditului neachitat, cât şi prin recunoaşterea datoriei de către pârâtă cu ocazia concilierii directe din 23 ianuarie 2003, recunoaştere făcută în cadrul termenului de prescripţie. Astfel, termenul de prescripţie a fost întrerupt conform art. 17 din Decretul nr. 167/1958 şi a început să curgă un nou termen de la data de 10 ianuarie 2002, respectiv 23 ianuarie 2003.
De asemenea, a operat suspendarea termenului de prescripţie având în vedere că prin Ordinul nr. 5 din 8 aprilie 2002 emis de A.V.A.S. s-a instituit procedura de administrare specială a pârâtei.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Instanţele, în mod corect au reţinut, în conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, că pentru penalităţile de întârziere, ca prestaţii succesive, dreptul la acţiune, pentru fiecare prestaţie în parte, se stinge printr-o prescripţie deosebită şi că, în raport de convenţiile încheiate de părţi, termenul de restituire a creditelor, în raport de care încep să curgă atât penalităţile cât şi termenul de prescripţie este 20 iunie 1998, 20 septembrie 1998, 20 noiembrie 1998, 20 mai 1999 şi 20 noiembrie 1999. Ca atare, în raport de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit pentru toate penalităţile la data înregistrării acţiunii, respectiv 29 iulie 2005.
Instanţele au făcut o corectă aplicare a art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 atunci când au stabilit că prescripţia dreptului la acţiune nu a fost întreruptă prin sentinţa nr. 57/2002 a Tribunalului Braşov întrucât prin aceasta s-a respins cererea reclamantei în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.
Corectă a fost şi aplicarea de către instanţe a prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că recunoaşterea datoriei de către reclamantă cu ocazia concilierii directe, în măsura în care se apreciază această recunoaştere ca fiind neechivocă şi făcută de o persoană îndreptăţită la aceasta, a intervenit după împlinirea termenului de prescripţie şi deci nu produce efecte juridice.
În ceea ce priveşte argumentul privind suspendarea curgerii termenului de prescripţie ca urmare a instituirii procedurii administrării speciale este de observat că acesta nu a fost invocat nici la fond şi nici prin motivele de apel, fiind invocat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, omisso medio şi, drept urmare, nu va putea fi examinat direct în calea extraordinară a recursului.
Pentru motivele arătate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 74 din 1 iunie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 366/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 335/2007. Comercial → |
|---|
