ICCJ. Decizia nr. 3395/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3395/2007
Dosar nr. 423/1285/2006
Şedinţa publică din 31 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 9 iunie 2004, în dosarul nr. 5669/2004 al Tribunalului Comercial Cluj, reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca, l-a chemat în judecată pe pârâtul C.L.M. Cluj - Napoca, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligat pârâtul să concesioneze reclamantei pe o perioadă de 49 de ani terenul de sub construcţia înscrisă în suprafaţă de 51 mp, să se stabilească preţul concesiunii conform expertizei efectuate de către un expert evaluator, să fie obligat pârâtul la predarea concesiunii astfel obţinute către reclamantă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în caz că se opune admiterii cererii.
În motivare reclamanta arată că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 1933 din 29 noiembrie 2001 a cumpărat de la pârât construcţia fixă tip gheretă din profile metalice şi pereţi din beton şi fundaţie, compusă din o încăpere, situată în Cluj - Napoca, pentru preţul de 80.000.000 lei, achitat integral. Întrucât, prin această vânzare nu a fost înstrăinat şi terenul aferent, reclamanta a solicitat pârâtului concesionarea terenului în suprafaţă de 51 mp, însă pârâtul a refuzat acest lucru, reclamanta fiind nevoită să înainteze prezenta cerere.
Prin încheierea civilă nr. 3158/C/2004 pronunţată, la data de 12 august 2004, în dosarul nr. 5669/2004 al Tribunalului Cluj a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj - Napoca, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 12428/2004 .
Prin sentinţa civilă nr. 11897/2004 pronunţată la data de 11 octombrie 2004 în dosarul nr. 12428/2004 al Judecătoriei Cluj Napoca a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca împotriva pârâtului Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. 85 din 2 martie 2005 pronunţată în dosarul nr. 123/2005 al Curţii de Apel Cluj a fost admis apelul declarat, fiind anulată sentinţa civilă nr. 11897/2004 pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca, iar cauza trimisă spre rejudecare Tribunalului Cluj, reţinându-se că competenţa de soluţionare a cauzei revine acestei instanţe, deoarece judecătoria era obligată să analizeze distinct de Legea nr. 219/1998, prevederile Legii nr. 29/1990 în raport cu care competenţa aparţine tribunalului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul C.L.M. Cluj Napoca, iar prin Decizia nr. 3784 din 21 iunie 2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 85/2005 a Curţii de Apel Cluj.
La Tribunalul Cluj cauza a fost înregistrată sub nr. 7882/2005, iar prin sentinţa civilă nr. 1496 pronunţată la data de 16 decembrie 2005 a fost admisă excepţia lipsei procedurii plângerii prealabile, ridicată din oficiu de către instanţă şi respins acţiunea formulată de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. 217/2006 pronunţată la data de 15 februarie 2006 în dosarul nr. 261/2006 al Curţii de Apel Cluj a fost admis recursul, a fost casată sentinţa civilă nr. 1496/2005 a Tribunalului Cluj şi a fost trimisă cauza pentru soluţionare în primă instanţă Tribunalului Comercial Cluj, unde aceasta a fost înregistrată sub nr. 420/2006.
Prin notele de şedinţă depuse la dosar, la data de 12 aprilie 2006, reclamanta a arătat că temeiurile de drept care stau la baza acţiunii sunt art. 7, 9 şi 10 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, art. 3 C. com., cu privire la actele de comerţ şi art. 38 alin. (2) lit. g) şi h) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, acest script fiind interpret ca o precizare a cererii iniţiale.
Prin sentinţa comercială nr. 3089 din 7 iunie 2006 Tribunalul comercial Cluj a respins cererea formulată de reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că obiectul prezentei cereri îl constituie obligarea pârâtului la concesionarea suprafeţei de teren de sub construcţie (de 51 mp), că în atare situaţie, iniţierea concesiunii are la bază un studiu de oportunitate, atunci când iniţiativa concesiunii aparţine concedentului şi că chiar în situaţia în care ar fi fost întocmit acest studiu, nu se creează în sarcina pârâtului obligaţia de a concesiona, acesta fiind liber în a adopta orice hotărâre în această problemă, care poate fi atacată ulterior în instanţă, în temeiul prevederilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Împotriva menţionatei hotărâri, în termen legal, reclamanta a declarat apel, fiind înregistrat sub nr. 423/1285/2006 la Curtea de Apel Cluj.
În apelul declarat, reclamanta a considerat sentinţa apelată ca fiind nelegală şi a solicitat admiterea apelului şi schimbarea acesteia cu cheltuieli de judecată în apel şi în primă instanţă.
În esenţă, apelanta a susţinut că, şi-a îndeplinit obligaţia de modernizare, a construcţiei cumpărate, la data de 29 noiembrie 2001, prin licitaţie publică şi că pârâtul trebuie să fie obligat să-şi îndeplinească obligaţia de a-i concesiona terenul în suprafaţă de 51 mp aferent construcţiei (art. 1073 C. civ.). Apelanta a mai arătat că prin acţiunea de faţă nu este înfrânt principiul libertăţii contractuale, că se situează în sfera obligaţiilor, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 219/1998, care este o lege specială, că pentru terenul de sub chioşcul în discuţie are încheiat cu pârâtul un contract de închiriere şi că având acest contract a solicitat concesionarea terenului, fiind întocmit studiul de oportunitate.
Prin întâmpinare, intimatul - pârât C.L.M. Cluj - Napoca a solicitat respingerea apelului, motivat de faptul că Legea nr. 219/1998 prevede că concesionarea unui bun are loc prin licitaţie publică sau prin negociere directă, fiind prioritară licitaţia publică, că hotărârea de a încheia un contract de concesiune aparţine exclusiv Consiliului local şi că instanţa nu poate obliga părţile să încheie un contract de concesiune, întrucât s-ar încălca principiul libertăţii contractuale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 3551 din 10 noiembrie 2006, a admis cererea reclamantei SC S.A.I. SRL Cluj şi a dispus strămutarea dosarului nr. 423/1285/2006 al Curţii de Apel Cluj la Curtea de Apel Galaţi unde a fost înregistrat sub nr. 423/1285/2006 din 8 decembrie 2006.
Prin Decizia civilă nr. 15 din 13 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca împotriva sentinţei comerciale nr. 3089 din 7 iunie 2006 a Tribunalului Comercial Cluj.
În motivare s-a reţinut că prima instanţă a dat eficienţă în mod corect dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 219/1998 când a reţinut că doar pârâtul este cel care hotărăşte concesionarea terenului în litigiu, în acord şi cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 şi că instanţa de judecată nu poate înfrânge aceste dispoziţii legale.
S-a mai reţinut, de asemenea, că faptul închirierii terenului în suprafaţă de 51 mp nu-l poate obliga pe pârâtul C.L.M. Cluj Napoca la a–i concesiona societăţii reclamante terenul pe care se află amplasată o construcţie în care se desfăşoară jocuri mecanice.
Împotriva acestei decizii reclamanta a promovat recurs în termenul legal, solicitând modificarea acesteia şi pe fond, admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată în toate instanţele.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că problemele juridice ridicate în cauză au fost analizate parţial, lăsându-se în afara cercetării judecătoreşti aspecte de natură să schimbe în totalitate soluţia.
Astfel, recurenta susţine că îndeplinirea obligaţiilor pe care şi-i le-a asumat la data cumpărării construcţiei trebuie urmată de îndeplinirea corelativă de către pârâtul – vânzător a propriilor sale obligaţii, respectiv de concesionare a suprafeţei de teren aferentă construcţiei.
În mod greşit, susţine recurenta, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu este deţinut de reclamantă cu titlu de chirie, pentru că un astfel de contract nu a fost încheiat între părţi. Se recunoaşte emiterea de către pârât a unor abonamente pe care însă societatea nu le-a achitat, deoarece susţine că sumele respective, cu titlu de chirie, au fost stabilite în mod unilateral.
Recurenta mai arată că refuzul pârâtului de a încheia contractul de concesiune nu este legal, că aceasta face parte din atribuţiile sale în calitate de autoritate a administraţiei publice, iar refuzul său de a răspunde la studiul de oportunitate ce i-a fost înaintat de către reclamantă o îndreptăţeşte pe aceasta să-şi valorifice drepturile prin acţiune judecătorească.
Prin întâmpinarea înregistrată la 18 septembrie 2007, intimatul C.L.M. Cluj Napoca a solicitat respingerea recursului.
În apărare susţine că din probele administrate în dosar nu rezultă asumarea de către vânzător a obligaţiei de concesionare, aşa cum eronat arată recurenta.
De asemenea, concesionarea presupune adoptarea unei hotărâri în acest sens, urmare a unei proceduri care în speţă nu s-a urmat şi prin care concesionarul să fie stabilit prin licitaţie publică sau prin negociere directă.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:
Societatea reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra construcţiei fixe situată în Cluj – Napoca, conform documentului nr. 1933 din 29 noiembrie 2001 încheiat în cadrul dosarului de executare nr. 770 din 28 martie 2001 a unor creanţe bugetare.
În această calitate i-a solicitat vânzătorului, pârâtul C.L. Cluj Napoca, titular al dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, în mod repetat, încheierea unui contract de concesiune cu privire la teren, în vederea reglementării situaţiei lui juridice.
Pârâtul C.L.M. Cluj Napoca nu a dat curs nici unei astfel de solicitări ci, după vânzarea construcţiei, potrivit afirmaţiilor reclamantei, necontestate de pârât, autoritatea administrativă a început să emită aşa-numitele „abonamente" de plată a contravalorii folosinţei terenului de către societatea comercială, fără a se dovedi voinţa comună a părţilor în privinţa cuantumului sumelor datorate cu acest titlu.
În aceste împrejurări, reclamanta a promovat acţiune în justiţie urmărind reglementarea juridică a faptului folosinţei terenului pe care se află amplasată construcţia sa, în condiţiile în care proprietarul terenului nu a ieşit din pasivitate, nici după ce reclamanta i-a înaintat studiul de oportunitate prevăzut de Legea nr. 219/1998.
Din această perspectivă, scopul urmărit de reclamantă este just, astfel că pârâtul va fi obligat să încheie cu reclamanta contract de concesiune, prin metoda negocierii directe, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului libertăţii contractuale, clauzele contractului ce se va încheia fiind rezultat al voinţei comune a părţilor.
Metoda aleasă pentru încheierea contractului decurge atât din specificul terenului în discuţie, situat sub o construcţie proprietatea altuia decât proprietarul terenului, fiind puţin probabil ca la o eventuală licitaţie altcineva decât proprietarul construcţiei să fie interesat de suprafaţa de 51 mp, cât şi de aceea că între părţi s-a încercat stabilirea unor raporturi juridice directe, prin emiterea de către pârât a „abonamentelor" reprezentând chiria pentru teren.
Demersul judiciar al reclamantei este fondat şi prin prisma faptului că, de vreme ce pârâtul nu a iniţial el însuşi încheierea unui act juridic consensual cu reclamanta şi care să aibă ca scop reglementarea din punct de vedere juridic a folosinţei terenului său, aceasta a înţeles să-şi valorifice drepturile prin modalitatea contractuală a concesiunii, la care este îndreptăţită conform art. 970 C. civ.
Astfel, pârâtului îi revine, în virtutea prevederilor generale din materia convenţiilor obligaţia de a-şi îndeplini cu bună, credinţă îndatoririle şi, mai ales, de a îndeplini toate acele îndatoriri care sunt urmări fireşti generate de obligaţia principală prin natura sa.
Prin urmare, înstrăinarea de către pârât a construcţiei în favoarea reclamantei, îl obligă pe acesta şi la reglementarea regimului juridic al folosinţei terenului aferent, în mod clar şi stabil, pentru a nu se aduce atingere însuşi dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiei a cărui exercitare ar depinde altfel de conduita pârâtului.
De altfel şi instanţa de fond a reţinut că „reclamanta este, în principiu, îndreptăţită la concesionarea terenului însă calea procedurală aleasă expres nu este cea mai potrivită", respectiv nu ţine de dreptul comercial ci de contencios administrativ.
Această aserţiune a instanţei de fond, care a şi justificat soluţia de respingere a acţiunii, intervine după 2 ani de la introducerea acţiunii şi după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1401/2005, a statuat irevocabil că litigiul este nul comercial neevaluabil în bani iar Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 217/2006, a afirmat încă odată acest lucru.
În aceste condiţii, faptul de a trimite reclamanta să urmeze o altă cale decât cea aleasă şi confirmată de instanţa supremă, după mai mult de 3 ani de la introducerea acţiunii şi pronunţarea a 7 instanţe ar putea pune în discuţie respectarea dreptului reclamantei la un tribunal, la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei sale într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C.A.D.O.L.F. şi de art. 21 alin. (3) din Constituţia României (cu privire la considerarea dreptului de a practica o activitate în baza unui contract de concesiune ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O. s-a pronunţat în cauzele SC R.T. SRL contra României şi P. şi R. contra Finlandei).
În baza acestor considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., reţinând existenţa motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 15 din 13 februarie 2007 a Curţii de Apel Galaţi care va fi modificată în sensul admiterii apelului conform art. 296 C. proc. civ., schimbării în întregime a sentinţei comerciale nr. 3089 din 7 iunie 2006 a Tribunalului Comercial Cluj, urmând ca pe fond să se admită în parte acţiunea.
În consecinţă, se va dispune obligarea pârâtului C.L.M. Cluj Napoca să încheie cu reclamanta contract de concesiune privind terenul de sub construcţia proprietatea acesteia în suprafaţă de 51 mp, prin negociere directă. În cazul în care pârâtul – intimat nu-şi va îndeplini această obligaţie el va putea fi constrâns la îndeplinirea ei în condiţiile art. 5803 C. proc. civ., iar latitudinea sa va constitui o încălcare atât a art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., cât şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea cauza SC R.T. SRL contra României).
Se vor respinge celelalte capete din acţiune ca neîntemeiate faţă de modalitatea în care urmează să se încheie contractul de concesiune, termenii şi condiţiile concrete urmând a fi stabilite de părţi prin rezultatele negocierii directe.
În temeiul art. 276 C. proc. civ., se va dispune obligarea intimatului – pârât să-i achite recurentei – reclamante suma de 2800 lei cheltuieli de judecată ocazionate cu plata onorariului avocaţial în recurs, parţiale, în raport cu admiterea în parte a acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC S.A.I. SRL Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 15 din 13 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Modifică Decizia în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei nr. 3089 din 7 iunie 2006 a Tribunalului Cluj, pe care o schimbă şi admite în parte acţiunea reclamantei.
Obligă pârâtul să încheie contractul de concesiune privind terenul de sub construcţie prin negociere directă.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei 2800 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3396/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3392/2007. Comercial → |
|---|
