ICCJ. Decizia nr. 3441/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3441/2007
Dosar nr. nr. 18654/3/2004
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 780 pronunţată în data de 2 martie 2006 în dosarul nr. 3986/2004 (număr unic 18654/3/2004), Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.D.S. BUCUREŞTI în contradictoriu cu pârâta SC P.C. SA, a constatat rezilierea contractului de concesiune nr. 10190/2004, a obligat pârâta la plata sumei de 1.217.398.324 ROL reprezentând redevenţă neachitată şi a respins celelalte capete de cerere, obligând pârâta la plata sumei de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti redevenţa pentru suprafaţa de 485,27 ha în calitate de consecionar conform art. 4 din contract şi că reclamanta este îndreptăţită să solicite constatarea rezilierii contractului potrivit pactului comisoriu de gradul III prevăzut de art. 5.3, în temeiul art. 10 din contract.
S-a considerat că pârâta beneficiază de prevederile art. 1 alin. (1) lit. a) şi d) din Legea nr. 190/2004.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta A.D.S. BUCUREŞTI a declarat apel şi prin Decizia nr. 593 din 9 noiembrie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că redevenţa datorată de pârâtă pentru suprafaţa rămasă de 485,27 ha este în sumă de 1.217.398.324 ROL şi că în contextul în care pârâta s-a privatizat (contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni 1 din 6 ianuarie 2004) beneficiază de prevederile Legii nr. 190/2004 în sensul scutirii legale de la plata penalităţilor de întârziere aferente redevenţei datorate A.D.S. indiferent de formalitatea încheierii unei convenţii între părţi sub acest aspect.
S-a reţinut că potrivit art. 5 pct. 3 din OG nr. 36/2003 concesionarea este scutită de la plata TVA, iar potrivit art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 pârâta este scutită de la plata obligaţiilor bugetare restante la data privatizării 06 ianuarie 2004.
Împotriva acestei decizii reclamanta A.D.S. BUCUREŞTI a declarat recurs în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., invocând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., nelegalitatea soluţiei.
În dezvoltarea în fapt a motivelor de recurs s-a susţinut în esenţă că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi a aplicat greşit legea.
În acest sens s-a arătat că instanţa în virtutea rolului său activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., trebuia să solicite lămuriri suplimentare de la Primăria Iaşi referitoare la suprafaţa de teren ce a fost exploatată de pârâtă, că aceasta parte nu a răspuns solicitărilor reclamantei de a întocmi convenţiile cuprinzând sumele care urmau a fi şterse de la plată, pentru efectuarea modificărilor necesare în evidenţele contabile, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004, că în lipsa unei astfel de convenţii nu se putea opera scăderea debitului, că aceeaşi situaţie este incidentă şi în ceea ce priveşte suma pretinsă cu titlu de TVA.
S-a susţinut că taxa pe valoarea adăugată calculată în temeiul Legii nr. 345/2002 a fost facturată şi trebuia plătită aşa cum rezultă şi din adresa nr. 322/63/2004 emisă de Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia generală de gestiune a impozitelor şi contribuţiilor.
Intimata SC P.C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 129 alin. (5) judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.
Textul vizează determinarea adevărului „pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
Prin modul de soluţionare a cauzei instanţa de apel a încălcat acest principiu.
În virtutea rolului său activ instanţa de apel trebuia să stăruie prin toate mijloacele legale pentru stabilirea situaţiei de fapt şi de drept care a generat litigiul dintre părţi.
Aceste demersuri se puteau concretiza în stabilirea exactă a adevăratelor raporturi juridice dintre părţi în cadrul contractului de concesiune nr. 10190/2000 în ceea ce priveşte întinderea suprafeţei pentru care s-a calculat redevenţa, drepturile şi obligaţiile asumate reciproc, modalităţile şi condiţiile de plată, răspunderea care se instituie în situaţia nerespectării clauzelor contractuale în raport de toate probele aflate la dosar şi coroborate cu dispoziţiile legale incidente.
Instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 ca temei al scutirii pârâtei de la plata penalităţilor de întârziere aferente redevenţei datorate A.D.S., precum şi dispoziţiile art. 5 pct. 3 din OG nr. 36/2003 pentru scutirea pârâtei de la plata TVA fără a argumenta dacă sunt îndeplinite cerinţele Legii nr. 190/2004, OG nr. 36/2003 pentru acordarea acestor înlesniri la plată, respectiv dacă pârâta se încadrează în societăţile comerciale cuprinse în anexele 1 şi 3 la Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă, dacă pârâta înregistra sau nu obligaţii restante reprezentând redevenţa şi accesoriile aferente faţă de A.D.S. pentru perioada de după privatizare, în baza contractului de concesiune încheiat, natura obligaţiilor bugetare şi în acest caz dacă s-au întocmit certificatele de obligaţii bugetare eliberate conform prevederilor legale în vigoare de organele competente, etc.
De asemenea, instanţa de apel era datoare să analizeze şi apărările intimatei pentru a stabili exact dacă Primăria Municipiului Iaşi şi-a exercitat atributele dreptului de proprietate pentru suprafaţa pentru care au fost emise titlurile de proprietate, precum şi dacă pârâta a răspuns solicitării A.D.S. de încheiere a convenţiei pentru acordarea înlesnirilor la plată prevăzute de art. 1 alin. (1) lit.d).
În prin acest sens instanţa de apel era în drept să ceară explicaţii părţilor cu privire la situaţia de fapt, la apărările şi susţinerile acestora şi putea ordona completarea probatoriilor necesare dezlegării pricinii.
Numai prin stabilirea riguroasă a situaţiei de fapt în contextul drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contract instanţa se putea pronunţa în limitele sesizării.
În raport de cele ce preced, rezultă însă că în cauză situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită.
Or, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte ca instanţă de recurs hotărâşte asupra fondului numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Faţă de cele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A.D.S. BUCUREŞTI, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Cu prilejul rejudecării se va avea în vedere şi evoluţia contractului de concesiune nr. 10190 din 20 aprilie 2004 încheiat de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.D.S. BUCUREŞTI, împotriva deciziei nr. 593 din 9 noiembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3445/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3440/2007. Comercial → |
|---|
