ICCJ. Decizia nr. 3652/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3652/2007
Dosar nr. 1890/2/2007
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 martie 2007 sub nr. 1890/2/07 la Curtea de Apel Bucureşti, contestatorul debitor C.C.C. în contradictoriu cu A.V.A.S., a solicitat instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre prin care să dispună admiterea contestaţiei la executare şi anularea formelor de executare silită efectuate în temeiul titlului executoriu, sentinţa nr. 39 din 19 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa nr. 107 din 4 mai 2007, a admis contestaţia la executare aşa cum a fost formulată.
Împotriva evocatei hotărâri a declarat recurs A.V.A.S., în temeiul art. 3041 C. proc. civ., cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Recurenta a arătat că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia de prematuritate prevăzută de art. 46 alin. (1) din OUG nr. 51/1998, invocată de A.V.A.S., cu motivarea că A.V.A.S. nu a dovedit vătămarea prin comunicarea cu întârziere a contestaţiei la executare, motiv de recurs pentru care recurenta a solicitat admiterea menţionatei excepţii, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii contestaţiei la executare, ca prematur introdusă.
Înalta Curte urmează să respingă acest motiv de recurs, ca nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Este adevărat că potrivit art. 46 alin. (1) din OUG nr. 51/1998 reclamantul este obligat să comunice cererea, actele pe care se întemeiază şi, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanţă, judecătorul neprimind cererea, fără dovada îndeplinirii celor mai sus - menţionate, aceste prevederi fiind aplicabile oricărei cereri, indiferent de natura ei, cu excepţia cererilor formulate în timpul judecăţii ori a celor prin care se exercită o cale de atac.
Excepţia de prematuritate constituie o sancţiune pentru lipsa dreptului cerut a fi valorificat pe cale de acţiune, astfel că, menţionata excepţie apare ca o excepţie de fond, fiind în legătură cu o condiţie de exerciţiu a acţiunii, întrucât prin admiterea ei se tinde la respingerea acţiunii.
Însă, obligaţia impusă reclamantului prin art. 46 alin. (1) din OUG nr. 51/1998 nu poate fi apreciată ca o condiţie specială de exerciţiu a dreptului la acţiune, nefiind practic reglementată ca o procedură prealabilă în sensul prevederilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege.
Pe fondul recursului având ca obiect, contestaţia la executare, recurenta a arătat, în esenţă, că prima instanţă a reţinut în mod greşit că daunele cominatorii stabilite prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 39 din data de 19 februarie 2004 nu constituie o creanţă certă şi lichidă.
Şi acest motiv de recurs apare, ca nefondat, aşa încât Înalta Curte urmează să îl respingă, cu argumentaţia de mai jos.
Daunele cominatorii sunt sume de bani pe care debitorul unei obligaţii de a face sau de a nu face este obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească creditorului său, pentru fiecare zi de întârziere, până la data executării în natură a prestaţiei datorate.
Daunele cominatorii nu au caracter de despăgubire, ci apar ca un mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură a obligaţiei sale, pe cale de consecinţă, acordarea acestora nu este dependentă de existenţa unui prejudiciu.
Doctrina juridică a recomandat abandonarea acestei sancţiuni şi înlocuirea sa cu un sistem de amenzi civile pe care debitorul le plăteşte la bugetul statului, cu titlu definitiv, sistem reglementat de art. 5803 C. proc. civ., ce se aplică în cazul constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiilor de a face intuitu personae, legea interzicând acordarea daunelor cominatorii în cazul neexecutării acestor obligaţii.
Daunele cominatorii nu au caracter reparator.
Pentru repararea pagubelor cauzate prin neexecutare, creditorul poate cere obligarea debitorului la despăgubiri.
Pe această cale, se produce o înlocuire a creanţei iniţiale cu o altă creanţă ce are ca obiect suma de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor.
Despăgubirile au valoare de sancţiune civilă aplicabilă în caz de neexecutare a obligaţiei.
Revenind la daunele cominatorii stabilite prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 39 din 19 februarie 2004, acestea, nu reprezintă o creanţă certă şi lichidă, condiţie pentru promovarea cererii de executare silită, cum bine a reţinut prima instanţă în soluţionarea contestaţiei la executare prin admiterea acesteia.
Sintagma creanţă certă desemnează creanţa ce are o existenţă neîndoielnică, asupra sa neexistând nici un litigiu iar sintagma creanţă lichidă desemnează creanţa cu un cuantum precis determinat, sintagme inaplicabile daunelor cominatorii rezultate din Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 39 din 19 februarie 2004, hotărâre în baza căreia debitorul era obligat la plata de 1.000.000 ROL pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiei principale.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 379 C. proc. civ., ce stabilesc că nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
În consecinţă, cum nici, pe fond, motivele de recurs, astfel cum au fost examinate grupat, nu pot fi primite, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.
Aşa fiind.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 107 din 4 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3671/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3651/2007. Comercial → |
|---|
