ICCJ. Decizia nr. 3854/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3854/2007
Dosar nr. 29885/2/2005
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa arbitrală nr. 220 din 12 iulie 2005 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti a fost admisă în parte acţiunea A.D.S. Bucureşti iar pârâta SC A. SA Sibiu a fost obligată la plata sumei de 315.677.192 lei redevenţă plus TVA, precum şi la 93.126.125 lei penalităţi de întârziere, constatându-se totodată rezilierea contractului de concesiune nr. 3 din 29 octombrie 2001 încheiat între părţi, începând cu data de 3 noiembrie 2004.
Prin aceeaşi hotărâre pârâta a fost obligată şi la plata către reclamantă a sumei de 29.528.199 lei, taxă arbitrală.
În esenţă, tribunalul arbitral a reţinut că suprafaţa de teren agricol concesionat pârâtei a fost diminuată urmare retrocedărilor făcute către foştii proprietari (Z.M., F.T. şi H.M.) aşa încât pârâta a exploatat în realitate 106 ha pentru care a fost de acord să plătească sumele stabilite în sarcina sa prin hotărâre, sumă datorată pentru perioada 29 octombrie 2001 – 13 noiembrie 2003, dată la care pârâta i-a notificat reclamantei că nu mai poate lucra terenurile, urmare retrocedărilor către foştii proprietari.
Împrejurarea că potrivit art. 5.10 din contract numai reclamanta putea rezilia unilateral contractul şi faptul că aceasta a înţeles să răspundă demersurilor pârâtei abia la 3 noiembrie 2004, a determinat tribunalul arbitral să reţină culpa reclamantei şi să excludă dreptul ei de a pretinde redevenţă şi penalităţi de întârziere după 13 noiembrie 2003.
Pentru plata în continuare a redevenţelor, solicitată de reclamantă, s-a reţinut că aceasta nu a achitat taxele arbitrale, aşa încât, în temeiul art. 1 din Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale şi art. 48 alin. (5) din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii, cererea sa nu a fost admisă.
În temeiul art. 5.10 din contract şi a scrisorii reclamantei nr. 857731 din 3 noiembrie 2004 s-a constatat că la 3 noiembrie 2004 a fost reziliat contractul încheiat între părţi, conform celor convenite de părţi.
Împotriva acestei sentinţei arbitrale au formulat acţiuni în anulare atât reclamanta cât şi pârâta, acţiunea pârâtei fiind înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care, prin sentinţa comercială nr. 4099 din 7 octombrie 2005, s-a dezinvestit în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială şi care, ulterior s-a conexat cu acţiunea în anulare formulată de reclamantă.
Prin sentinţa comercială nr. 146 din 19 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, au fost respinse, ca neîntemeiate, acţiunile în anulare formulate, reţinându-se că, deşi petentele au invocat dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., acestea nu devin incidente în cauză deoarece niciuna dintre părţi nu a indicat acele norme imperative ale legii pe care hotărârea arbitrală le-ar fi încălcat.
Atât reclamanta cât şi pârâta au criticat interpretarea clauzelor contractuale, modalitatea de plată şi calculul redevenţelor şi penalităţilor de întârziere aferente, data de la care se consideră reziliat contractul precum şi nulitatea convenţiei lor.
Nici încălcarea ordinii publice şi bunelor moravuri nu a fost reţinută de către instanţă deoarece tribunalul arbitral a analizat probele şi a făcut o apreciere a stării de fapt, pronunţându-se şi în drept pe fondul cauzei.
Întrucât acţiunea în anularea hotărârii arbitrale este o cale de atac specială ce poate fi formulată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute în art. 364 C. proc. civ., neputându-se relua probleme ce ţin de fondul judecăţii, instanţa a respins acţiunile în anulare formulate.
Nemulţumite de această sentinţă atât reclamanta cât şi pârâta au declarat recursuri solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta A.D.S. Bucureşti critică soluţia instanţei în legătură cu aprecierea că n-ar fi indicat ce norme imperative ale legii s-au încălcat de tribunalul arbitral.
În acţiunea sa în anulare ea a invocat încălcarea clauzelor contractuale referitoare la rezilierea unilaterală a contractului aceasta putând fi făcută doar de creditorul obligaţiei, respectiv de către ea şi nu de pârâtă cum greşit a reţinut tribunalul arbitral ce a acordat redevenţă şi penalităţi doar până la 13 noiembrie 2003 şi nu 3 noiembrie 2004, cum era corect.
Totodată, ea a criticat şi neacordarea penalităţilor de întârziere în continuare, tribunalul arbitral încălcând norme imperative stipulate în art. 2 alin. (4) şi art. 6 alin. (7) din Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale, precum şi cele ale art. 1080 – art. 1087 C. civ. şi ale art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 469/2002, temeiuri legale în considerarea cărora penalităţile solicitate erau determinabile.
De asemenea, ea a criticat şi neacordarea în totalitate a cheltuielilor arbitrale efectuate şi dovedite în dosarul arbitral.
În recursul său pârâta SC A. SA Sibiu critică sentinţa pentru că ea a invocat nulitatea contractului de concesiune, el fiind încheiat cu încălcarea normelor imperative din Legea nr. 219/1998 şi Legea nr. 268/2001, pentru suprafeţe de teren pe care A.D.S. nu le putea concesiona întrucât ele se aflau în proprietatea unor persoane fizice, aşa încât A.D.S. nu şi-a putut onora obligaţiile stipulate în cap. II pct. 2.4 – 2.6 din contract.
În întâmpinarea făcută la recursul pârâtei, A.D.S. a invocat nulitatea recursului întrucât recurenta – pârâtă nu a argumentat în drept motivele pe care se întemeiază criticile sale, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta:
Recursul reclamantei vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., de către instanţa investită cu soluţionarea acţiunii în anulare reiterând criticile invocate împotriva sentinţei arbitrale.
Potrivit art. 364 lit. i) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când ea încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.
Ori, aşa cum corect a reţinut şi instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare, cele invocate de reclamantă nu se încadrează în dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., interpretarea probelor şi a clauzelor contractuale referitoare la plata penalităţilor, neconstituind dispoziţii imperative ale legii.
Clauzele contractuale ţin de voinţa părţilor şi sunt expresia libertăţii contractuale şi nu pot fi considerate norme imperative ale legii, cele convenite producându-şi efectele doar între părţile contractante.
De asemenea, reclamanta, în acţiunea sa, nu a motivat în ce ar consta încălcarea ordinii publice şi nici a bunelor moravuri pentru ca instanţa de judecată, ca instanţă de control judiciar, să poată analiza legalitatea hotărârii arbitrale.
De altfel, în finalul acţiunii în anulare reclamanta invocă aprecierea greşită a probatoriului administrat în faţa tribunalului arbitral şi neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate, motiv ce nu se regăseşte reglementat în dispoziţiile art. 364 C. proc. civ.
De asemenea şi recursul pârâtei este nefondat.
Întrucât recurenta pârâtă nu şi-a argumentat în drept recursul, curtea, în considerarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere argumentarea criticilor, apreciază că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ele vizând greşita interpretare a dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., aşa încât, excepţia nulităţii recursului său, invocată de A.D.S. Bucureşti, este nefondată.
Din actele dosarului rezultă că pârâta nu şi-a întemeiat în drept acţiunea în anulare formulată, precizând la 19 septembrie 2006 (conform celor reţinute în practica) că temeiul acţiunii sale îl reprezintă dispoziţiile art. 364 C. proc. civ., fără a indica concret care dintre motivele reglementate în lit. a) – i) înţelege să le invoce.
În raport de criticile invocate de pârâtă referitoare la nulitatea convenţiei instanţa a reţinut că nu s-au indicat ce norme imperative ale legii s-au încălcat, norme care să atragă nulitatea, acest motiv fiind menţionat la finalul celorlalte motive invocate de reclamantă, instanţa analizând cele două acţiuni împreună.
Indicarea normelor legale pretins a fi fost încălcate la încheierea contractului (Legea nr. 219/1998 şi Legea nr. 268/2001) a fost făcută abia în recurs de către pârâtă aşa încât nejustificat pârâta impută instanţei ce a soluţionat acţiunea în anulare că ar fi aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.
În consecinţă, recursurile părţilor sunt apreciate, ca nefondate, urmând a fi respinse.
Cheltuielile de judecată solicitate părţi prin recursurile formulate urmează a fi compensate, fiecare dintre ele căzând în pretenţii în recursul celeilalte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. împotriva sentinţei nr. 146 din 19 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA Sibiu împotriva sentinţei nr. 146 din 19 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Compensează cheltuielile de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3855/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3853/2007. Comercial → |
|---|
