ICCJ. Decizia nr. 415/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 415/2007
Dosar nr. 26721/2/2005
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2526 din data de 27 mai 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S.M. SRL, astfel cum a fost restrânsă şi precizată şi a fost obligată pârâta B.T. A.T. SA (fostă S.A.R. T. SA) să plătească reclamantei suma de 1.348.192.385 lei cu titlu de despăgubiri, 223.897.308 lei dobândă comercială calculată până la data de 30 aprilie 2005 şi 85.617.028 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de asigurare nr. 042845 pentru bunuri mobile, suma asigurată fiind de 10 miliarde lei, iar perioada de asigurare de 12 luni, între 20 ianuarie 2003 şi 19 ianuarie 2004, riscul asigurat conform condiţiilor speciale, anexă la contract, vizând incendiu şi alte calamităţi, bunurile asigurate fiind produse finite, stoc marfă, material şi aparatură medicală şi dresuri damă.
Totodată, tribunalul constată că la data de 10 septembrie 2003, s-a produs riscul asigurat prin inundarea, depozitului de mărfuri al reclamantei, iar la data de 23 septembrie 2003 între părţi s-a încheiat procesul de constatare a stocului de marfă distrusă sau deteriorată de producerea riscului asigurat, valoarea bunurilor distruse fiind de 1.654.917.903 lei.
Că, pârâta, în mod nejustificat a refuzat plata despăgubirii, invocând aspecte străine de contractul de asigurare şi condiţiile de asigurare.
Având în vedere şi concluziile raportului de expertiză judiciară efectuată în cauză, tribunalul reţine valoarea reală apagubei suferite de reclamantă, însumând 1.654.917.903 lei, din care pârâta a achitat pe parcursul procesului suma de 306.725.518 lei, astfel că o obligă la plata diferenţei datorate cu titlu de despăgubire.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe, a fost respins, ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 181 pronunţată la data de 4 aprilie 2006.
Răspunzând criticilor de netemeinicie şi nelegalitate formulate, instanţa de control judiciar constată că instanţa fondului a avut în vedere ansamblul probelor administrate, inclusiv expertiza contabilă dispusă în măsura coroborării ei cu întreg materialul probator al cauzei.
Instanţa de control, mai reţine că la data producerii riscului asigurat, reclamanta a probat că era proprietara bunurilor degradate potrivit documentelor prezentate, bunuri care au fost inventariate în prezenţa reprezentantului pârâtei, care a fost de acord, după inventariere ca bunurile deteriorate să fie aruncate la groapa de gunoi a Municipiului Bucureşti.
Totodată, instanţa constată că pârâta nu a pretins ca reclamanta în momentul inventarierii să probeze o serie de elemente privind marca mărfii, vechimea, dacă marfa este nevandabilă, aspecte ce nu mai puteau fi verificate după ce marfa degradată a fost aruncată la groapa de gunoi, cu atât mai mult cu cât în contractul de asigurare nu existau clauze concrete în acest sens.
În contra acestei decizii, pârâta a declarat recurs pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 10 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În argumentarea criticilor formulate, recurenta a susţinut sub un prim aspect că instanţa a interpretat greşit contractul de asigurare încheiat, care nu este un mijloc pus la îndemâna asiguraţilor pentru a-şi acoperi pierderile comerciale, ci dă dreptul la plata despăgubirii în funcţie de starea lucrului la momentul producerii riscului asigurat.
Referitor la procesul verbal de constatare a daunei, recurenta susţine că acesta nu semnifică o recunoaştere a despăgubirii ci numai o estimare a daunei pentru înregistrarea în contabilitate, valorile trecute fiind preţurile de achiziţie, iar nicăieri în cuprinsul său nu se precizează expres recunoaşterea datoriei.
Sub un al doilea aspect recurenta susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra probelor administrate respectiv asupra expertizei dispuse şi a situaţiilor întocmite pe baza sa din care rezultă că reclamanta a vândut mare parte din mărfuri în pierdere şi a înregistrat numeroase retururi, iar pe de altă parte certificatele de calitate prezentate nu pot stabili decât tipul mărfurilor, nu şi marca şi preţul de achiziţie.
În raport de aceste aspecte recurenta susţine că valoarea reală a mărfurilor inundate, în mod cert, nu este aceiaşi cu valoarea de achiziţie, reclamanta nefăcând dovada că bunurile distruse nu erau uzate.
Examinând Decizia atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
1. Motivele de recurs astfel cum au fost dezvoltate, vizează întinderea despăgubirii la care a fost obligată pârâta recurentă în temeiul contractului de asigurări de bunuri încheiat cu reclamanta, urmare producerii riscului asigurat în perioada asigurată.
2. Or, în actualul context legislativ, modificarea sau casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., aspectele de netemeinicie neputând face obiectul controlului în casaţie.
3. Chiar dacă motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 (abrogat prin Legea nr. 219/2005) era în vigoare la data pronunţării hotărârii primei instanţe şi prin urmare urmează a fi avut în vedere în cadrul acestui ciclu procesual, ipoteza textului vizează nepronunţarea instanţei asupra unei probe hotărâtoare în dezlegarea pricinii, de natură să conducă la o hotărâre nelegală.
În cauză, cerinţa textului de lege nu este îndeplinită, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, din perspectiva caracterului devolutiv al acestuia, au avut în vedere concluziile expertizei dispuse şi le-au valorificat, în măsura în care se coroborau cu celelalte probe administrate.
4. Instanţa de apel, apreciază în mod just pe acest aspect că obiectivele expertizei, stabilite de părţi nu erau în măsură să răspundă criticilor pârâtei, deşi obiectivele pe care le-a propus i-au fost încuviinţate.
Prin urmare probele cu expertiză şi cu înscrisuri au fost examinate în contextul întregului material probator administrat.
5. Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este lipsită de substanţă şi are un caracter pur formal.
Instanţa a examinat contractul de asigurare şi condiţiile speciale de asigurare anexa la contract, stabilind valoarea despăgubirii în limitele sumei asigurate şi în raport de valoarea bunurilor distruse la momentul producerii riscului asigurat.
6. Procesului verbal de inventariere încheiat la data de 23 septembrie 2003, urmare producerii riscului asigurat, semnat de reprezentantul pârâtei-recurente, prezent pe tot parcursul inventarierii, i-a fost conferită de instanţe semnificaţia juridică cuvenită în ce privesc constatările menţionate în cuprinsul său referitoare la stocurile de marfă distrusă sau deteriorată de inundaţie şi valoarea acesteia.
Aserţiunea recurentei în sensul că încheierea acestui proces verbal deşi obligatorie potrivit art. 21 – art. 22 din Legea nr. 32/2000 şi Ordinului nr. 3109/2003 al Comisiei de supraveghere a asigurărilor, nu are nici o consecinţă asupra întinderii daunei, nu are nici un fundament legal, fiind făcută cu totală rea-credinţă.
În mod just, instanţa de apel, examinând această susţinere a pârâtei şi-a pus întrebarea utilităţii şi obligativităţii încheierii procesului verbal de inventariere, în condiţiile în care nu i se conferă nici o valoare probatorie de către pârâtă în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de asigurare şi condiţiile asigurării.
Distinct de acestea, în contractele de asigurare, sarcina probei aparţine asiguratorului în măsura în care contestă cuantumul pagubei solicitate care se înscrie în suma asigurată şi are în vedere valoarea bunurilor la momentul producerii riscului, cum este situaţia în cauză.
Sub acest aspect recurenta-pârâtă nu a prezentat probe concludente şi pertinente de natură să impună o altă concluzie cu privire la valoarea bunurilor din momentul producerii riscului asigurat, valoare menţionată în procesul verbal de inventariere întocmit în prezenta prepusului pârâtei, cu atât mai mult cu cât a fost de acord, ca după inventariere bunurile afectate de inundaţie să fie aruncate la groapa de gunoi.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta B.T. A.T. CLUJ NAPOCA împotriva deciziei nr. 181 din 4 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 431/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4145/2007. Comercial → |
|---|
