ICCJ. Decizia nr. 421/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 421/2007
Dosar nr. 3294/59/2006
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă, înregistrată la data de 11 noiembrie 2005 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta SC S.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL, ca prin hotărârea instanţei să se constate rezoluţiunea de drept a contractului de închiriere încheiat cu pârâta la data de 11 februarie 2005 pentru imobilul F.B.G. şi să se dispună evacuarea pârâtei din imobil.
În motivare reclamanta a arătat că pârâta nu a respectat termenele de plată a chiriei astfel cum au fost stabilite prin contract, fiind îndeplinite condiţiile pactului comisoriu expres prevăzut de art. 17 din contract.
Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională solicitând să se constate că rezoluţiunea de drept a contractului de închiriere a intervenit la data de 10 iulie 2005 şi pe cale de consecinţă orice drepturi sau obligaţii ulterioare acestui moment au încetat să subziste astfel că se impune anularea facturilor pro forma emise de reclamanta la 2 august 2005 şi respectiv 7 noiembrie 2005.
Prin sentinţa civilă nr. 293 din data de 23 martie 2006, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea principală precizată, formulată de reclamanta şi cererea reconvenţională şi a constatat reziliat de drept Contractul de Închiriere nr. 18 din 11 februarie 2005 încheiat de părţi.
Restul pretenţiilor formulate de reclamantă, precum şi cererea reconvenţională a pârâtei privind anularea facturilor proforma, au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că în raport de poziţia părţilor, astfel cum a fost precizată şi de dispoziţiile aret.1019 – art. 1090 C. civ., a intervenit rezilierea de drept a contractului de închiriere.
Capătul de cerere privind evacuarea a fost respins ca rămas fără obiect, întrucât spaţiul nu a fost folosit de pârâtă fiind ocupat, iar cererea privind anularea facturilor proforma emise de reclamantă după desfiinţarea de drept a contractului de închiriere, a fost respinsă cu motivarea că cele două facturi sunt doar instrumente prin care se transmite debitorului solicitarea plăţii unor debite, astfel că nu sunt opozabile pârâtei, decât după semnarea lor, ceea ce în cauză nu s-a realizat.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 149/ A/COM pronunţată la data de 15 iunie 2006.
Confirmând ca legală şi temeinică sentinţa fondului, instanţa de apel constată că, desfiinţarea de drept a contractului de închiriere a intervenit la data de 10 iulie 2005 potrivit pactului comisoriu de gradul IV inserat în contract, împrejurare necontestată de altfel de părţi.
Referitor la cererea de anulare a celor două facturi proforma, Curtea reţine că deşi acestea au valoare de acte juridice, sunt supuse unor prevederi speciale în materia contabilităţii, iar efectele lor în raporturile dintre părţi, ca şi valabilitatea unui refuz la plată nu pot fi tranşate decât într-un eventual litigiu patrimonial, astfel că în mod corect cererea de anulare a fost respinsă de prima instanţă.
În contra acestei decizii pârâta SC P. SRL a declarat recurs, în termen legal solicitând modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii apelului şi pe fond admiterea în totalitate a cererii reconvenţionale astfel cum a fost formulată.
În subsidiar, recurenta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei nr. 293/2005 a Tribunalului Timiş în sensul de a se menţiona in terminis admiterea în parte a cererii reconvenţionale formulată şi precizată de pârâtă şi constatarea rezilierii de drept a contractului de închiriere la data de 10 iulie 2005.
Invocând ca motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta în argumentarea criticilor a susţinut următoarele:
- desfiinţarea de drept a contractului de închiriere a operat, la data de 10 iulie 2005, dată care este menţionată în considerentele sentinţei fondului, dar nu şi în dispozitiv, iar opinia instanţei de apel în sensul că această înserare nu era necesară, nu corespunde unor opinii menţionate în doctrină şi pe de altă parte existenţa unui dispozitiv clar şi explicit este de preferat.
- inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea faptului că începând cu data de 11 iulie 2005 au încetat obligaţiile rezultând din contract, este rezultatul aprecierii eronate a dispoziţiilor art. 119 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 111 C. proc. civ., invocate de instanţa de apel în motivarea soluţiei;
- cererea privind anularea celor două facturi proforma este fundamentată pe dispoziţiile de fond privind anularea oricărui act juridic şi nu se impune, aşa cum reţine instanţa, declanşarea de către emitentă facturilor a unui litigiu în pretenţii pe baza acestor facturi.
Asupra recursului.
Examinând Decizia atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Hotărârea pronunţată de prima instanţă îndeplineşte condiţiile de valabilitate prevăzute de art. 261 C. proc. civ., iar dispozitivul pe care îl conţine cuprinde rezolvarea tuturor cererilor cu care a fost investită instanţa.
Susţinerea recurentului în sensul că data de la care operează rezilierea contractului de închiriere, trebuia menţionată în dispozitiv, nu se fundamentează legal şi de altfel, în argumentarea acestei critici nu se indică dispoziţia legală încălcată sau greşit aplicată de instanţă în redactarea dispozitivului.
Distinct de acestea, în considerentele hotărârii sunt menţionate motivele de fapt şi de drept care au fost avute în vedere de instanţă la adoptarea soluţiei cuprinsă în dispozitiv, inclusiv data de la care operează rezilierea, între aceasta şi dispozitiv existând o deplină concordanţă.
2. Încetarea obligaţiilor derivând din contractul de închiriere, cu alte cuvinte desocotirea părţilor, pentru perioada cât contractul a fost în vigoare, poate fi dispusă printr-o acţiune în realizare şi nu printr-o acţiune în constatare, aşa cum în mod just a reţinut instanţa de control.
3. Critica vizând anularea celor două facturi proforma emise de intimata-reclamantă, priveşte aspecte de netemeinicie pe situaţia de fapt statuată în mod suveran de instanţa fondului şi de instanţa de apel, din perspectiva caracterului devolutiv al acestuia, astfel că nu poate forma obiectul contractului de legalitate în actualul cadru legislativ.
4. Cererea subsidiară de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei fondului, întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. şi formulată pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, nu poate fi primită, competenţa de soluţionare revenind instanţei care a pronunţat hotărârea respectiv Tribunalului Timiş.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SRL GIROC împotriva deciziei nr. 149 din 15 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 422/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 309/2007. Comercial → |
|---|
