ICCJ. Decizia nr. 487/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 487/2007
Dosar nr. 14539/1/2006
Şedinţa publică din 1 februarie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 722 din 30 iunie 2004 a Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor V.C. şi V.D. prin care solicitase obligarea pârâtelor SC L.C. SRL Buzău şi SC R. SA Bucureşti să respecte condiţiile necesare pentru folosirea imobilului în care locuiesc părţile, respectiv: să refacă hota colectoare de captare a noxelor şi să elimine coşul de fum al centralei, să refacă fonoizolaţia; să refacă zidul ce desparte blocul de terasă şi ghenă; să acopere spărturile făcute în peretele blocului; să blocheze geamul ce se află sub balconul locuinţei reclamanţilor; să interzică utilizarea de utilaje grele şi desfăşurarea activităţii pe timp de noapte; să interzică desfăşurarea activităţii de coacere, fierbere şi alte activităţi ce provoacă disconfort.
Până la executarea acestor lucrări reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtelor la daune cominatorii de 500.000 lei pe zi, cerere respinsă prin aceeaşi sentinţă.
În esenţă, s-a reţinut că pârâta a închiriat în anul 2000 un spaţiu comercial de la SC S. SA (SC R. SA) situat la parterul blocurilor din str. Ion Băieşu, Buzău a cărei destinaţie a fost schimbată din depozit în laborator cofetărie-patiserie, schimbare efectuată cu acordul A.P. Dacia, la care sunt arondate blocurile şi cu obţinerea tuturor avizelor şi autorizaţiilor legale, eliberate de autorităţile competente în domeniu, numărul fiecărei autorizaţii şi aviz fiind menţionate şi reţinute de instanţe.
Reclamanţii, pe fondul unor relaţii personale tensionate cu patronul pârâtei, au formulat mai multe sesizări şi reclamaţii în legătură cu amenajarea şi folosirea de către pârâtă a respectivului spaţiu comercial şi chiar au atacat în justiţie legalitatea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor emise de autorităţi.
Prin sentinţa nr. 1754 din 20 septembrie 2002 a Tribunalului Buzău, irevocabilă prin Decizia nr. 3506 din 3 decembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, acţiunea reclamanţilor din cauza de faţă prin care au atacat avizele şi autorizaţiile acordate pârâtei, a fost respinsă, reţinându-se că acestea au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale şi că prin emiterea lor reclamanţii nu au fost vătămaţi în drepturile lor.
Ulterior, la sesizarea reclamanţilor, s-au făcut verificări de către reprezentanţii I.P.M. Buzău, ai Primăriei şi ai D.S.P. şi s-a constatat că nivelul zgomotului şi a emanaţiilor de gaze nu depăşesc limitele maxime legale, iar spaţiul este folosit de pârâtă conform destinaţiei lui şi cu respectarea avizelor şi autorizaţiilor obţinute, nefiind real că s-ar desfăşura activităţi de coacere, fierbere, că s-ar folosi utilaje grele şi că s-ar desfăşura activitate pe timp de noapte.
În consecinţă, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 806 din 19 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, iar acţiunea reclamanţilor a fost admisă astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâta SC L.C. SRL şi reclamanţii, recursuri admise prin Decizia nr. 4282 din 27 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, Decizia din apel fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare.
S-a reţinut că deşi în cauză au fost două pârâte, din soluţia dată de instanţa de apel nu rezultă căreia dintre ele îi incumbă sarcina efectuării respectivelor lucrări, dacă au fost ambele pârâte obligate sau numai una dintre ele, aşa încât s-a apreciat că s-au încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii în art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Rejudecând apelul în fond după casare, Curtea de Apel Ploieşt, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 173 din 29 iunie 2006, a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului în sensul că pârâta SC L.C. SRL a fost obligată să refacă lucrările astfel cum s-a solicitat prin acţiune, fiind respinsă însă cererea privind plata daunelor cominatorii.
Acţiunea formulată împotriva SC R. SA a fost respinsă ca nefondată.
S-a reţinut în argumentarea acestei soluţii că după suplimentarea în apel a raportului de expertiză efectuată la fond, de către acelaşi expert, părţile au convenit asupra lucrărilor ce se impun a fi făcute şi că SC L.C. SRL a fost de acord să suporte toate aceste cheltuieli.
Ulterior pronunţării acestei decizii reclamanţii au solicitat instanţei de apel completarea dispozitivului deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, cerere admisă în temeiul dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ., prin Decizia nr. 187 din 6 septembrie 2006, dată în acelaşi dosar, în sensul că pârâta a fost obligată să efectueze şi lucrările de refacere a fonoizolaţiei, conform pct. 6 şi 7 din completarea la raportul de expertiză efectuată de expert R.M.V.
Nemulţumite de aceste decizii au declarat recursuri atât reclamanţii cât şi pârâta SC L.C. SRL Buzău, recursurile lor vizând însă decizii diferite.
În recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii critică Decizia nr. 173 din 29 iunie 2006 pentru că greşit nu a fost obligată şi pârâta SC R. SA la efectuarea acestor lucrări, ea fiind proprietara spaţiului, iar pârâta SC L.C. SRL chiriaşul utilizator.
În cazul când această hotărâre nu este opozabilă şi proprietarului, ea rămâne inopozabilă în cazul schimbării chiriaşului.
Pârâta SC L.C. SRL a declarat recursuri atât împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006 cât şi împotriva deciziei completatoare nr. 187 din 6 septembrie 2006, solicitând modificarea lor pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În recursul declarat împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., recurenta critică această decizie susţinând, în esenţă, că ea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că trebuiau identificate în concret lucrările necesar a fi efectuate şi că ar fi trebuit stabilit dacă activitatea desfăşurată de ea provoacă sau nu disconfort reclamanţilor.
De asemenea, prin soluţia dată, instanţa şi-a depăşit atribuţiile, substituindu-se organelor administrative care au emis avize şi autorizaţii de funcţionare care sunt valabile şi validate printr-o hotărâre judecătorească, iar lucrările dispuse prin noua hotărâre impun emiterea unor noi avize şi autorizaţii.
Hotărârea recurată nu a răspuns tuturor apărărilor părţilor, motivând contradictoriu şi insuficient soluţia dată, argumentată doar în temeiul unui supliment la expertiză efectuat de acelaşi expert de la fond, pe care ea l-a contestat pentru subiectivism, acest supliment fiind făcut fără citarea sa.
Ca temei de nelegalitate recurenta apreciază că instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut de către reclamanţi, respectiv cele privind izolaţia fonică, centrala ce încălzeşte spaţiul şi programul de lucru, ea opunându-se la 14 aprilie 2006 la precizarea acţiunii reclamanţilor sub acest aspect.
Dispunând noi lucrări pentru care sunt necesare noi autorizaţii şi avize, instanţa a încălcat autoritatea lucrului judecat, sentinţa nr. 1754/2002 a Tribunalului Buzău, care a statuat legalitatea şi valabilitatea avizelor şi autorizaţiilor anterioare.
În final, critică această decizie pentru că ea este lipsită de temei legal, instanţa de apel reţinând răspunderea ei delictuală, deşi nu s-a dovedit cu certitudine prejudiciul creat şi întinderea lui, iar măsurile dispuse de instanţă nefiind argumentate pe vreun temei legal.
Şi sub aspectul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta critică Decizia din apel, ea fiind greşit obligată la suportarea celor din recursul anterior câtă vreme şi recursul său a fost admis.
În recursul declarat împotriva deciziei nr. 187 din 6 septembrie 2006 pârâta invocă necitarea celeilalte pârâte SC R. SA la sediul indicat, fiind citată numai la sediul său din Buzău, faptul că instanţa ar fi trebuit să se pronunţe prin încheiere şi nu prin decizie, că s-a pronunţat asupra unor lucrări care necesită noi avize şi autorizaţii şi că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., deoarece nu exista neconcordanţă între minută şi dispozitiv, motiv pentru care cererea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea la aceste recursuri, reclamanţii au solicitat respingerea lor ca nefondate.
Recursul reclamanţilor urmează a se constata ca tardiv declarat.
Potrivit dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate.
În speţă, reclamanţilor le-a fost comunicată Decizia nr. 173/2006 la 7 iulie 2006 iar recursul a fost declarat la 26 iulie 2007, deci cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., motiv pentru care recursul lor urmează a fi respins ca tardiv formulat.
Recursul pârâtei declarat împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006 este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta:
Instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pe completarea la raportul de expertiză efectuat de R.M.V., expert care efectuase o expertiză şi la fond, fiind de altfel singurul specialist în probleme de mediu de pe lista experţilor şi a cărei lucrare nu a fost validată de instanţă întrucât măsurătorile efectuate de acest expert s-au făcut cu încălcarea normelor legale.
În apel expertul a stabilit ce lucrări incumbă fiecărei părţi, după cum i-a solicitat instanţa, acest expert pronunţându-se asupra efectuării unor lucrări în construcţii, deşi era specialist în mediu.
Concluziile la care a ajuns expertul pe aspectul noxelor şi zgomotului au fost contrare buletinelor de analiză nr. 4742 din 9 noiembrie 2003, nr. 67-64 din 24 aprilie 2003 emise de D.S.P. – S.S.S.P.M.P.L. Buzău (pentru zgomot) şi buletinului de analiză nr. 154 din 26 mai 2003 emis de SC L. SRL Ploieşti, care au stabilit că zgomotul, gazele şi fumul produs se încadrează în limitele legale.
Instanţa de apel îşi argumentează soluţia pe poziţia pârâtei exprimată în procesul-verbal din 17 martie 2006 anexat completării raportului de expertiză, însă acest proces-verbal nu probează că prin activitatea sa pârâta ar fi depăşit limitele legale de noxe şi zgomot, menţionându-se la pct. 8 că urmează a se face măsurători de către organele abilitate cu un aparat verificat metrologic, respectiv de către A.P.M.
Ori, în raportul de expertiză expertul propune soluţii tehnice ce vizează latura constructivă a clădirii, fără însă a avea specialitatea necesară.
Aşa cum rezultă şi din sentinţa nr. 1754/2002 a Tribunalului Buzău, pârâta a schimbat destinaţia spaţiului comercial situat la parterul blocurilor, cu avizele şi autorizaţiile legale, eliberate de autorităţi competente în domeniu, iar ulterior, controalele efectuate de aceste autorităţi, au concluzionat că activitatea se desfăşoară cu respectarea acestora, iar amenajarea spaţiului s-a făcut conform certificatului de urbanism nr. 747/13579 din 28 iunie 2000, a acordului de mediu nr. 498 din 7 august 2000 şi a autorizaţiei de construire nr. 295 din 1 septembrie 2000.
A dispune noi lucrări de amenajare presupune a se încălca aceste autorizaţii şi avize, soluţia instanţei fiind în contradicţie cu rezultatul buletinelor de analiză de specialitate şi al controalelor efectuate de autorităţile sesizate de reclamanţi, ea bazându-se doar pe o probă (expertiză) efectuată de o persoană ce nu avea specialitatea necesară pentru a se pronunţa dacă s-au respectat sau nu avizele şi autorizaţiile obţinute de pârâtă.
Sub aceste aspecte criticile recurentei pârâte sunt întemeiate, recursul urmând a fi admis pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
De asemenea, este întemeiată şi critica privind lipsa temeiului legal al hotărârii recurate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) instanţa de apel neargumentându-şi în drept soluţia dată sau dispoziţiile legale încălcate de pârâtă.
Curtea apreciază însă ca nefondate criticile recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi că instanţa nu s-a conformat celor dispuse prin Decizia de casare nr. 4282/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, deoarece, din considerentele acestei decizii nu rezultă că instanţa de recurs a avut în vedere şi alte aspecte decât cea a individualizării pârâtelor.
Nu poate fi primită nici critica privind acordarea a mai mult decât s-a cerut deoarece refacerea izolaţiei fonice, interzicerea lucrului pe timp de noapte şi eliminarea coşului de fum al centralei, au fost petite în acţiunea reclamanţilor.
În consecinţă, recursul pârâtei este întemeiat urmând a fi admis iar Decizia 173/2006 modificată în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamanţilor, urmând a fi menţinută ca temeinică şi legală sentinţa de fond.
Cât priveşte recursul declarat împotriva deciziei completatoare a dispozitivului deciziei nr. 173/2006 curtea, având în vedere soluţia dată în recursul declarat împotriva deciziei nr. 173/2006, urmează să-l admită şi să respingă cererea reclamanţilor apelanţi în completarea dispozitivului acestei decizii, apelul acestora fiind respins, în recursul declarat împotriva deciziei nr. 173/2006.
Întrucât recurenta pârâtă a solicitat cheltuielile efectuate în recurs, curtea urmează să oblige pe reclamanţi la 435 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în această etapă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul reclamanţilor V.D. şi V.C., declarat împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, ca tardiv formulat.
Admite recursul pârâtei SC L.C. SRL Buzău declarat împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, pe care o modifică în sensul că respinge apelul reclamanţilor declarat împotriva sentinţei nr. 722 din 8 iunie 2004 a Tribunalului Buzău.
Admite recursul aceleiaşi pârâte declarat împotriva deciziei nr. 187 din 6 septembrie 2006, a Curţii de Apel Ploieşti, pe care o modifică, în sensul că respinge cererea reclamanţilor apelanţi.
Obligă reclamanţii la 435 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 489/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 483/2007. Comercial → |
|---|
