ICCJ. Decizia nr. 518/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 518/2007
Dosar nr. 26254/2/2005
Şedinţa publică din 2 februarie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 12520 din 21 noiembrie 2000, Judecătoria Sector 4 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată la termenul din 21 noiembrie 2000, a admis în parte acţiunea, a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 70309/1982, a obligat pârâta la plata sumei de 13.769.164 lei reprezentând chirie şi la plata sumei de 2.846.859 lei reprezentând TVA către reclamantă şi a respins capătul de cerere privind plata penalităţilor.
Împotriva acestei hotărâri ambele părţi au declarat apel.
Prin Decizia civilă nr. 138 din 18 mai 2001 a fost admis apelul, desfiinţată sentinţa civilă nr. 12520 din 21 noiembrie 2000 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti şi cauza reţinută spre soluţionare în fond.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Secţiei a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureşti sub nr. 5704/2001.
Prin sentinţa comercială nr. 2719 din 8 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă în parte cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 7.561.387 lei reprezentând chirie pe perioada mai 1999 – mai 2000, a fost respins capătul de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere şi TVA şi a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 5.000.000lei.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că pârâta a folosit spaţiul închiriat în perioada mai 1999 – mai 2000 însă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita contravaloarea chiriei, respectiv suma de 7.561.387 lei astfel cum reiese din concluziile raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte penalităţile şi taxa pe valoarea adăugată s-a reţinut că în contractul dintre părţi nu există nici o clauză în acest sens, iar Legea nr. 5/1973 a fost abrogată în anul 1996.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel în termenul legal, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., ambele părţi, înregistrat pe rolul Secţiei a V-a Comercială a Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 4502/2005 şi prin Decizia comercială nr. 245 din 12 mai 2006 s-au respins, ca nefondate, apelurile.
În fundamentarea soluţiei, instanţa a reţinut că deşi reclamanta precizează în apel că temeiul de drept al cererii sale îl reprezintă H.C.M. nr. 860/1973, în baza căreia a solicitat majorări de întârziere nu a inclus în contractul negociat cu pârâta nici o clauză în acest sens.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei a reţinut că reclamanta i-a comunicat, începând cu anul 1999, suma solicitată cu titlu de chirie şi TVA aferent, însă pârâta nu a contestat aceste solicitări.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs reclamanta A.F.I. invocând în condiţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., nelegalitatea soluţiei.
În motivarea recursului s-a susţinut că deşi prin contract nu s-a prevăzut o clauză penală, majorările de întârziere trebuiau acordate în temeiul H.C.M. nr. 860/1973 care prevedea calcularea unor majorări de întârziere în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere în cazul neplăţii la scadenţă a chiriei datorate pentru suprafeţele din fondul locativ de stat având altă destinaţie decât aceea de locuinţă, că TVA-ul trebuia aplicat operaţiunilor de prestări servicii în temeiul Legii nr. 345/2002 iar majorările de întârziere datorate pentru neachitarea lunară a TVA-ului în temeiul HG nr. 21/1998, HG nr. 354/1999, HG nr. 564/2000, HG nr. 1043/2001, HG nr. 874/2002, HG nr. 1513/2002, OG nr. 61/2002, OG nr. 39/2003, OG nr. 92/2003.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul nu este fondat.
Instanţa de apel a reţinut corect că nu se poate acorda taxa pe valoarea adăugată şi majorări de întârziere pentru neachitarea chiriei şi a TVA-ului întrucât nu s-a convenit în acest sens prin contractul încheiat de părţi.
Nimic nu a împiedicat părţile ca după modificările legislative succesive intervenite după anul 1990 să renegocieze clauzele contractului, ori să încheie acte adiţionale care să justifice pretenţiile ulterioare.
Aplicarea penalităţilor în temeiul legii, conform opiniei recurentei, ar contraveni atât principiului libertăţii contractuale cât şi naturii juridice a clauzei penale.
De altfel, cererea reclamantei de a se constata în apel şi respectiv în recurs că temeiul de drept al cererii sale îl reprezintă H,C,M, nr. 860/1973, Legea nr. 345/2002 şi dispoziţiile HG nr. 21/1998, HG nr. 354/1999, HG nr. 564/2000, HG nr. 1043/2001, HG nr. 874/2002, HG nr. 1513/2002, OG nr. 61/2002, OG nr. 39/2003, OG nr. 92/2003 echivalează cu o cerere nouă, care apare ca nelegală în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., coroborate cu art. 316 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse se apreciază că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţele făcând o corectă aplicare a legii.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acesta nu are corespondenţă în dezvoltarea în fapt a criticii invocate.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.F.I. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 245 din 12 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 2 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 522/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 517/2007. Comercial → |
|---|
