ICCJ. Decizia nr. 740/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 740/2007
Dosar nr. 10079/2/2005
Şedinţa publică din 16 februarie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3527 din 2 aprilie 2001, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, reclamanta SA A.R. SA a chemat în judecată pe pârâta R.G.A. Bucureşti şi a solicitat ca instanţa să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 55.125 dolari S.U.A. (în echivalent în lei la cursul oficial din ziua plăţii) cu titlu de despăgubiri. A solicitat cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 11637 din 13 octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea introdusă de SA A.R. SA şi în totalitate acţiunea conexă formulată de SC A. SA. A obligat pârâta să plătească primei reclamante 55.125 dolari S.U.A. (în lei la cursul oficial al BNR din ziua plăţii) cu titlu de despăgubiri şi 149.002.734,25 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar celei de-a doua reclamante 1.235.407.359 lei cu titlu de despăgubiri şi 54.483.143 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea SA A.R. SA de obligare a Municipiului Bucureşti în solidar cu SC A.N.B. SA, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, explozia unei conducte de apă la 18 ianuarie 2000 în Bucureşti, zona Foişorul de Foc, cu consecinţa inundării mai multor imobile, printre care şi cel aparţinând SC E. SRL şi cel aparţinând B.R.D., filiala Carol, cele două societăţi având contract de asigurare cu societăţile reclamante.
A reţinut că antecesoarea pârâtei, fostă R.G.A.B., a fost convocată imediat după producerea inundaţiei, dar nu a acceptat o întâlnire decât la 1 martie 2000, la o lună şi jumătate de la producerea pagubei, motiv pentru care Asociaţia de proprietari a imobilului respectiv a solicitat şi obţinut la 28 ianuarie 2000 o asigurare de dovezi, dată la care s-a întocmit procesul-verbal al executorului judecătoresc cu privire la starea imobilului.
A reţinut că pentru asigurarea folosinţei normale a imobilului şi faţă de pasivitatea administratorului reţelei de apă, au fost efectuate reparaţii la instalaţiile avariate, care au fost înlocuite cu instalaţii noi fără a se produce modificarea la schemele funcţionale şi că, în baza devizelor de lucrări, cu respectarea cotei corepunzătoare societăţii asigurate, reclamantele, ca asigurători, au făcut plata despăgubirilor în sumele pretinse prin acţiune, respectându-se atât clauzele contractuale, cât şi sumele pretinse prin acţiune, cât şi dispoziţiile articolelor 24 şi 27 din Legea nr. 136/1995.
Prima instanţă a apreciat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 privind regimul juridic al concesionărilor, activitatea de concesionare presupune transmiterea exploatării bunului sau serviciul public ce face obiectul contractului în exploatarea exclusivă şi pe riscul concesionarului, bunul (serviciul) fiind dat în rizica pericolul concesionarului, care va răspunde ca şi proprietarul.
A reţinut că în litigiu au rămas culpa pârâtei şi cuantumul despăgubirilor, iar în ce priveşte primul aspect litigios, a constatat că în toate rapoartele de expertiză s-a sesizat edificarea construcţiei cu o înălţime la nivelul stradal al trotuarului de 5 cm., în loc de 15 cm. Dar că aceasta nu este de natură a o exonera de răspundere pe pârâtă, întrucât racordarea imobilelor prejudiciate la reţeaua de apă s-a făcut, contrar autorizaţiei de construire, cu avizul R.G.A.B. nr. 28 din 8 august 1995. Pe acelaşi aspect, prima instanţă a reţinut că, şi dacă se respecta nivelul de 15 cm. prevăzut de autorizaţia de construire, distrugerile nu puteau fi împiedicate, experţii conchizând că fluxul de apă a fost uriaş, inundarea subsolurilor fiind inevitabilă. A înlăturat astfel, susţinerea pârâtei despre culpa concurentă a celor ce au realizat necorespunzător construcţia clădirii, reţinând culpa exclusivă a pârâtei.
În ce priveşte întinderea prejudiciului, tribunalul a reţinut pasivitatea autoarei pârâte (R.G.A.B.) la momentul constatării pagubelor, precum şi faptul că experţii au arătat instanţei că este cu neputinţă ca, la mai mult de 2 ani de la producerea inundaţiei, să se restabilească situaţia exactă a avariilor produse.
A reţinut că pagubele au făcut obiectul a trei categorii de expertize: instalaţii aferente construcţiilor civile, electrotehnice şi energetice, electronică, telecomunicaţii, instalaţii de automatizare şi instalaţii mecanice şi contabilă.
Prin Decizia comercială nr. 355 din 15 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă SC A.N.B. SA împotriva sentinţei comerciale nr. 11637 din 13 octombrie 2004, pronunţată de Secţia a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureşti în dosarul nr. 3527/2001 în contradictoriu cu intimatele SA A.R. SA Bucureşti, SC A. SA Bucureşti şi intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General.
Obligă pe apelantă să plătească intimatei SC A.R. SA 24.988,38 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Instanţa de apel a reţinut că obligaţia de a întreţine (în care se include şi cea de reparare) reţeaua de apă este stabilită expres în sarcina R.G.A.B. prin actul de înfiinţare, în care s-a prevăzut chiar obligaţia de a extinde această reţea. Împrejurarea că, în acest scop, R.G.A.B. nu dispune de fonduri proprii, ci depinde de fondurile alocate de Municipiul Bucureşti nu o exonerează de răspundere, nu transferă către municipiu această obligaţie, R.G.A.B. trebuind să facă dovada că a solicitat alocarea fondurilor, că nu le-a primit şi că, în procesele în care i se impută nerespectarea acestei obligaţii, a chemat în garanţie Municipiul Bucureşti.
Că deficienţele în urma cărora s-a produs faptul cauzator de prejudicii dedus judecăţii de faţă, îi sunt imputabile tot R.G.A.B. reiese şi din argumentaţia adusă chiar de apelanta-reclamantă, care arată că lucrările de reparaţii şi de înlocuire a conductelor de alimentare cu apă erau eficiente la momentul de referinţă, dar nu ca administrator al reţelei, ci ca executant în înţelesul Legii nr. 10/1995. Or, conform considerentelor ce preced, în baza articolului 2 alin. (2) din H.C.G.M.B. nr. 108/1997 R.G.A.B. avea calitatea de prestator al serviciului, cu atribuţii de administrare şi exploatare, în baza actului de înfiinţare avea obligaţia întreţinerii şi chiar a extinderii reţelei de apă, iar în conformitate cu H.C.G.M.B. nr. 106/1997 (invocată chiar de apelanta-pârâtă), pentru punerea în aplicare a strategiei serviciilor de alimentare cu apă, s-au căutat soluţii de finanţare a programelor din surse proprii ale bugetului local, din surse propii ale R.G.A.B. şi din alte surse, ceea ce infirmă susţinerea apelantei-pârâte cu privire la calitatea de executant a R.G.A.B. în realizarea lucrărilor de întreţinere.
De asemenea, Curtea reţine că nu apelantei-pârâte îi revine sarcina de a stabili dacă o persoană fizică sau juridică foloseşte un spaţiu conform destinaţiei din autorizaţia de construire, ci instituţiilor abilitate de Legea nr. 51/1990, care au competenţa de a stabili, dacă este cazul, şi caracterul faptei şi sancţiunea.
Faţă de dezinteresul manifestat de apelanta-pârâtă, de pasivitatea sa până la momentul acţionării în judecată, faţă de împrejurarea că nici o probă nu arată în concret efectuarea de reparaţii nejustificate în raport cu pagubele, ca şi faţă de împrejurarea că reparaţiile au fost făcute după evaluări ale pagubelor, Curtea apreciază că despăgubirile plătite sunt cele datorate, prin absenţa de la momentul constatării şi evaluării acestor daune apelanta-pârâtă asumându-şi riscul suportării lor în acest cuantum.
Prin recursul declarat, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pârâta SC A.N.B. SA a expus întreaga situaţie de fapt, susţinând că intimata-reclamantă A. nu a efectuat în mod legal procedura concilierii directe; A.N. nu are calitate procesuală pasivă şi în mod greşit instanţa a respins proba cu expertiza tehnică specialitatea instalaţii sanitare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se precizează că în mod greşit instanţa a considerat că dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., referitoare la comunicarea actelor pe care se bazează cererea reclamantului ar fi fost respectate.
În lipsa unui acord expres între proprietar şi administrator, obligaţia de reparare/înlocuire a conductelor de alimentare cu apă aparţine proprietarului Municipiului Bucureşti. În această situaţie, A.N. nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Instanţa a ignorat faptul că expertul în instalaţii pentru construcţii a apreciat că proporţiile inundaţiei ar fi fost mai reduse în cazul în care înălţimea bordurii ar fi fost cea stabilită prin autorizaţia de construcţie.
Autorizaţia de construire pentru imobilul în cauză prevedea exact care urmau să fie destinaţiile spaţiilor din subsoluri. În realitate, aceste destinaţii au fost modificate fără a se obţine o autorizaţie pentru această operaţiune. Expertiza tehnică pentru construcţii civile notează în detaliu aceste modificări şi adaugă că „niciuna dintre părţi nu a prezentat experţilor documentele legale, cu respectarea Legii nr. 50/1990 şi a Legii nr. 10/1995, privind modificările prezentate mai sus".
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, analizând hotărârea în raport de motivele invocate de recurentă, de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la casarea deciziei recurate, în cauză nefiind întrunită nici una din situaţiile prevăzute de dispoziţiile invocate.
Prima critică a recurentei nu poate fi primită, întrucât motivarea hotărârii este clară, precisă, în concordanţă cu probele administrate în cauză, răspunzând în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate, conducând logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, recurenta nu a făcut distincţie între caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept material ce a fost nesocotită, ci a reiterat în fapt apărările de fond ce nu se impun a fi analizate privind netemeinicia deciziei recurate întrucât părţile au beneficiat deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt în concordanţă cu acestea.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC A.N.B. SA împotriva deciziei comerciale nr. 355 din 15 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., se va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă SA A.R. SA Bucureşti, în sumă de 16185,79 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.N.B. SA, împotriva deciziei comerciale nr. 355 din 15 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante SA A.R. SA Bucureşti la plata sumei de 16185,79 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 16 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 743/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 726/2007. Comercial → |
|---|
