ICCJ. Decizia nr. 747/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 747/2007
Dosar nr. 9673/1/2006
Şedinţa publică din 16 februarie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 11 octombrie 2005, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâtele C. Baia de Fier şi SC G.I.C. SRL Bucureşti, solicitând Tribunalului Gorj să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 12 din 28 mai 2003 încheiat între părţi, precum şi calitatea de proprietar al terenului ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale asupra activului magazin sătesc şi Magazie Poenari situate în comuna Bumbeşti Piţic.
Tribunalul Gorj, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 228 din 7 decembrie 2005, a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâta C. Baia de Fier şi a respins acţiunea formulată de reclamanta M.M. în contradictoriu cu pârâtele C. Baia de Fier reprezentată prin F. Gorj şi SC G.I.C. SRL Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâta F. Gorj în numele şi pentru C. Baia de Fier se constată că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că cererea dedusă judecăţii este neevaluabilă în bani, vizând o acţiune în constatare, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. a C. proc. civ.
Asupra fopndului cauzei, se constată că reclamanta invocă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, a activului cu denumirea M.S. şi M.P., situat în comuna Bumbeşti Piţic, întemeiată pe ideea vânzării bunului altuia, făcut cu rea-credinţă din partea ambelor părţi. În cauză nu se poate reţine că subzistă un motiv de nulitate absolută a actului juridic civil încheiat între părţi, câtă vreme cauzele de nulitate absolută, sunt limitativ prevăzute de lege, iar între acestea nu se regăseşte şi vânzarea bunului altuia.
Într-o astfel de situaţie, părţile au posibilitatea ca în cadrul unei acţiuni în revendicare să invoce fiecare propriul său drept de proprietate asupra imobilului, urmând să se dea eficienţă titlului care este mai bine caracterizat.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin Decizia nr. 102 din 20 aprilie 2006, respinge apelul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinţei nr. 228 din 7 decembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 421/COM/2005, în contradictoriu cu pârâtele F. Gorj pentru C. Baia de Fier şi SC G.I.C. SRL Bucureşti, reţinând că în sistemul legislatiei române, instituţia vânzării bunului altuia nu este reglementată, ceea ce înseamnă că ea va fi supusă principiilor generale care guvernează materia convenţiilor.
Astfel, dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul au fost în eroare, socotind că lucrul vândut aparţine vânzătorului, se admite că vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului care a fost socotit proprietar al bunului.
Această nulitate relativă a contractului poate fi invocată numai de cumpărător şi succesorii lui, vânzătorul neputând cere anularea, chiar dacă s-a crezut proprietar cu bună-credinţă, întrucât eroarea asupra propriei persoane nu poate vicia contractul.
Adevăratul proprietar însă, nu poate cere anularea, în condiţiile în care este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare, în schimb poate intenta acţiune în revendicare, dacă bunul se află în posesia cumpărătorului.
Prin recursul declarat, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta M.M. a susţinut, prin expunerea întregii situaţii de fapt, că atât instanţa de prim grad cât şi instanţa de apel au respins acţiunea şi apelul cu o motivare străină de natura pricinii, soluţia pronunţată fiind dată cu încălcarea legii şi interpretarea greşită a actului dedus judecăţii.
Se precizează, de asemenea, că vânzarea-cumpărarea s-a făcut între pârâte cunoscând că terenul aparţine reclamantei şi că toate construcţiile de pe teren sunt proprietatea reclamantei ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale prevăzută de art. 494 C. civ.
În speţă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâte în frauda drepturilor reclamantei care avea calitatea de proprietar al terenului conform titlului de proprietate depus la dosar şi de proprietar al construcţiilor ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale, cu complicitatea şi pe riscul cumpărătorului, este lovit de nulitate absolută, în virtutea principiului „fraus omnia corumpit".
De asemenea, vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză are o cauză ilicită fiind nulă absolut în baza art. 984 C. civ.
În ceea ce priveşte acţiunea în constatare în baza art. 111 C. proc. civ., raportat la art. 494 C. civ., instanţele au făcut o greşită aplicare a legii.
În speţă, este vorba de o acţiune în constatarea proprietăţii intentată de proprietarul terenului în contradictoriu cu constructorul de bună-credinţă, în temeiul art. 494 C. civ., situaţie în care este aplicabil art. 111 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, analizând hotărârea în raport de motivele invocate, de înscrisurile dosarului şi de dispoziţiile incidente, constată că situaţia expusă nu se încadrează în niciunul din temeiurile de drept invocate.
Motivarea hotărârii este clară, precisă, în concordanţă cu probele administrate în cauză, răspunzând în fapt şi în drept pretenţiilor reclamantei, fără a cuprinde o motivare străină de natura pricinii, conducând în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
Recurenta nu a făcut distincţie între caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept material ce a fost nesocotită, critica având caracter general.
Referitor la reiterarea situaţiei de fapt, recurenta nu se poate prevala de o analiză a susţinerilor în ceea ce priveşte netemeinicia deciziei recurate, întrucât a beneficiat de căi devolutive pentru cercetarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt în concordanţă cu acestea.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 102 din 20 aprilie 2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta M.M., împotriva deciziei nr. 102 din 20 aprilie 2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 16 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 768/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 743/2007. Comercial → |
|---|
