ICCJ. Decizia nr. 772/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 772/2007
Dosar nr. 14108/1/2006
Şedinţa publică din 20 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC D.R. SRL Constanţa, a chemat în judecată pe pârâta R.A.T.C. Constanţa solicitând obligarea acesteia să nu mai efectueze cursele pe traseul Constanţa – Năvodari, să fie obligată la plata sumei de 1.710.000.000 lei despăgubiri şi la cheltuieli de judecată.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă 9666/ Com din 18 decembrie 2003, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 8.764.465.000 lei prejudiciu cauzat prin efectuarea curselor pe traseul menţionat, a respins capătul de cerere privind încetarea efectuării curselor pe traseul Constanţa – Năvodari ca rămas fără obiect şi a obligat pe pârâtă la 119.739.650 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta ilicită a pârâtei constând în efectuarea transportului de persoane pe traseul Constanţa Năvodari fără a deţine licenţă de traseu, a cauzat un prejudiciu estimat de expertiza contabilă la suma de 8.764.465.000 lei, iar pe parcursul soluţionării procesului a încetat activitatea.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă 23/ Com din 26 ianuarie 2006, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins şi capetele de cerere privind despăgubirile şi cheltuielile de judecată, a menţinut celelalte dispoziţii ale instanţei de fond şi a obligat pe reclamantă la 173.319.825 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a considerat existenţa unei fapte ilicite, prin efectuarea de transport de persoane fără licenţă, însă în privinţa prejudiciului acesta nu este nici cert nici evaluabil cât timp reclamanta nu a putut acoperi capacitatea maximă de transport aprobată din lipsa în patrimoniul societăţii a mijloacelor necesare, astfel încât aşa cum expertiza contabilă a stabilit, indiferent de fapta ilicită a R.A.T.C., aceasta nu a prejudiciat pe reclamantă întrucât a folosit capacitatea de transport fără a atinge capacitatea autorizată.
Împotriva deciziei astfel pronunţată, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că prejudiciul este cert iar instanţa de apel greşit a interpretat că acesta nu poate fi determinat decât prin raportare la biletele vândute fără scăderea cheltuielilor materiale aferente activităţii.
Mai consideră reclamanta irelevantă pentru determinarea prejudiciului, motivaţia potrivit căreia nu a efectuat activitatea de transport la capacitate maximă.
Recursul este nefondat şi va fi respins.
Principiul răspunderii civile delictuale este mărginit de dispoziţiile legale (art. 998 – 1003 C. civ.) la angajarea răspunderii pentru o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Ea apare astfel o sancţiune civilă în considerarea patrimoniului persoanei, cu funcţie reparatorie, a cărui element substanţial îl constituie despăgubirea pentru pierderea suferită prin încălcarea dreptului subiectiv.
Prejudiciul patrimonial pe care-l invocă recurenta, a fost judicios caracterizat de instanţa de apel ca fiind incert; iar acesta a rezultat din analiza probelor administrate, expertizele efectuate concluzionând asupra faptului că reclamanta a efectuat cu 71 de curse mai mult decât prevedea caietul de sarcini în temeiul căruia s-a eliberat licenţa de transport (226 curse în loc de 155 aprobate).
Analiza temeiniciei hotărârii judecătoreşti nu mai face obiectul recursului astfel încât situaţiile de fapt stabilite de instanţa de apel capătă autoritate deplină.
Critica deciziei susmenţionate referitoare la lipsa temeiului legal a încălcării sau aplicării greşite a legii este neîntemeiată. Acţiunea susţinută pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., era supusă condiţiilor stabilite de răspundere civilă delictuală între care paguba este izvorul obligaţiei de despăgubire. Prejudiciul trebuie să fie cert adică susceptibil de evaluare, iar simpla posibilitate a producerii sale nu poate întemeia dreptul la reparaţie.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile 23/ Com din 26 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D.R. SRL prin administrator judiciar SC M. SRL Constanţa, împotriva deciziei civile nr. 23/ COM din 26 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 775/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 545/2007. Comercial → |
|---|
