ICCJ. Decizia nr. 800/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 800/2007
Dosar nr. 757/57/2006
Şedinţa publică din 21 februarie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 3 din 5 ianuarie 2006 pronunţată în dosarul 5177/2005 al Tribunalului Alba, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis în parte acţiunea comercială formulată de reclamanta B.A.M.C. SRL Sîngeorgiu de Mureş împotriva pârâtei SC T.S. SRL Alba Iulia şi în consecinţă s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 19 aprilie 2004, pârâta fiind obligată să restituie suma de 800.000.000 lei cu titlu de avans, 134.386.000 lei reprezentând dobândă aferentă perioadei 3 iunie 2004 – 13 iunie 2005 şi pe viitor până la achitarea integrală a debitului, cu 3.723,60 lei cheltuieli de judecată şi s-a respins acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în temeiul raporturilor contractuale dintre părţi materializate în contractul anterior menţionat, pârâta a vândut reclamantei maşinile de cusut indicate în anexa 1, pentru suma de 1.165.000 lei. Deşi reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia achitării avansului de 800.000.000 lei, pârâta nu a predat în termen de 5 zile de la această dată bunurile ce au făcut obiectul convenţiei, fiind de drept în întârziere prin expirarea termenului stipulat în contract.
În consecinţă, în temeiul art. 1021 s-a dispus rezoluţiunea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar în baza art. 1088 C. civ. şi 43 C. com., pârâta a fost obligată şi la plata dobânzilor aferente şi s-a respins ca nedovedită cererea pentru obligarea pârâtei la plata comisioanelor bancare şi, ca rămasă fără obiect, cererea pentru executarea contractului.
Cererea reconvenţională prin care pârâta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului invocând faptul că este întemeiat pe o cauză falsă şi ilicită a fost respinsă de tribunal cu motivarea că ambele părţi au avut reprezentarea exactă a prestaţiei la executarea căreia s-au obligat, iar prezumţia de validitate a cauzei nu a fost răsturnată în lipsa unor probe care să confirme existenţa diverselor „inginerii financiare" care au stat la baza încheierii contractului.
Instanţa de control judiciar, în argumentarea soluţiei pronunţate a respins criticile formulate de pârâtă, reţinând că respingerea probei privind efectuarea unei expertize contabile a fost în mod justificat respinsă de tribunal în considerarea faptului că raportul de expertiză nu ar fi fost în măsură să probeze faptul că reclamanta a avut doar rolul de intermediar în virarea banilor de la bancă spre fostul administrator al societăţii şi că ar fi existat o înţelegere în baza căreia acesta a luat un credit pentru investiţii de la B.C., filiala Teiuş în sumă de 150.000 – 200.000 EURO, care a fost justificat prin contractul în litigiu, în temeiul căruia banca a virat banii direct în contul reclamantei. Dimpotrivă, prin încheierea acestui contract, părţile au avut reprezentarea exactă a obligaţiilor pe care şi le-au asumat, iar lipsa facturii la care fac referire ordinele de plată prin care pârâta a achitat suma de 800.000.000 lei nu este de natură a înlătura obligaţiile contractuale convenite de părţi.
În concluzie, deoarece pârâta nu a dovedit existenţa unei cauze ilicite şi încheierea contractului în scopul de a masca frauda în acordarea creditului bancar, în mod corect a reţinut curtea de apel că prima instanţă a admis acţiunea principală şi a respins cererea reconvenţională.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 312 pct. 3 teza a II-a C. proc. civ.
În mod concret, recurenta invocă faptul că, contrar celor reţinute de ambele instanţe, în realitate părţile nu au avut intenţia de a încheia un contract de vânzare-cumpărare pentru 20 maşini de cusut, ci contractul nr. 1 din 9 aprilie 2004 a reprezentat modalitate prin care s-a încercat justificarea unui credit bancar destinat investiţiilor, dar care a fost utilizat pentru achitarea unor debite.
De altfel, precizează recurenta, această concluzie rezultă şi din împrejurarea că într-un alt litigiu aflat pe rolul instanţelor, derivat din acelaşi contract, reclamanta arată că a acordat pârâtei diferite sume de bani pentru a o ajuta să depăşească o situaţie financiară dificilă, modalitatea concretă de transferare a banilor constând în încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/9 aprilie 2004 urmând ca după restituirea banilor de către pârâtă facturile să fie stornate.
Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat pe o cauză falsă, a cărei existenţă putea fi demonstrată doar prin efectuarea unei expertize contabile având ca scop evidenţierea circuitului scriptic al banilor între societăţile comerciale în litigiu, administrarea acestei probe era absolut necesară.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9, precum şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat, admiţându-l ca atare pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.
Astfel, criticile recurentei referitoare la soluţionarea cauzei fără o cercetare a fondului raportului juridic dedus judecăţii sunt fondate, în condiţiile în care, faţă de susţinerile contradictorii ale părţilor şi în lipsa unui probatoriu adecvat, tribunalul a admis acţiunea principală şi respectiv a respins cererea reconvenţională ca nedovedită, sentinţa fiind păstrată prin Decizia curţii de apel. Hotărârile astfel pronunţate sunt nelegale, deoarece faţă de obiectul şi complexitatea cauzei, efectuarea unei expertize contabile, probă de altfel solicitată de pârât, în ambele instanţe, era utilă, concludentă şi pertinentă. Din această perspectivă pentru verificarea susţinerii conform căreia contractul din litigiu este întemeiat pe o cauză falsă şi ilicită, adevăratul scop constituindu-l încercarea de justificare a schimbării destinaţiei unor credite bancare, administrarea acestei probe era obligatorie.
În consecinţă, reţinând că instanţele au pronunţat hotărârile fără o cercetare reală şi profundă a fondului litigiului, fiind astfel incidente dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., soluţia ce se impune este aceea de admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru administrarea probelor necesare şi utile justei soluţionări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC T.S. SRL Alba Iulia împotriva deciziei nr. 170 din 6 octombrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, casează Decizia atacată, admite apelul formulat de pârâta SC T.S. SRL Alba Iulia împotriva sentinţei nr.3 din 5 ianuarie 2006 a Tribunalului Alba şi trimite cauza spre rejudecarea acţiunii şi cererii reconvenţionale Tribunalului Alba.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi21 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 968/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 799/2007. Comercial → |
|---|
