ICCJ. Decizia nr. 851/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 851/2007
Dosar nr. 22147/2/2005
Şedinţa publică din 23 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2404 din data de 23 mai 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. (denumită în continuare C.G.M.B. – A.F.I.), în contradictoriu cu pârâta SC C.C. SA BUCUREŞTI, pe care aobligat-o la plata sumei de 7.342.677 lei reprezentând chirie şi 1.395.108 lei TVA aferent.
Prin aceeaşi sentinţă tribunalul a respins capătul de cerere privind plata de către pârâta a majorărilor de întârziere pretinse şi a luat act de renunţarea reclamantei la cererea de reziliere a contractului de închiriere nr. 70309/1982 convenit de părţi.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a stabilit din probele administrate, sub aspectul situaţiei de fapt că între predecesoarele părţilor s-a încheiat în anul 1982 un contract de închiriere pentru spaţiul cu altă destinaţie situat în Bucureşti, pe o durată de 5 ani, termenul fiind prelungit, ca efect al tacitei relocaţiuni până în noiembrie 2000. Că pentru perioada iunie 2000 – 15 noiembrie 2000 pârâta nu a achitat chiria datorată de 7.342.677 lei precum şi TVA-ul aferent de 1.395.108 lei.
Referitor la majorările pretinse de reclamantă, prima instanţă reţine că prevederile H.C.M. nr. 860/1977, pe care aceasta le invocă în susţinerea cererii nu sunt aplicabile în speţă, actul normativ, elaborat în 1973 s-a aplicat exclusiv organizaţiilor socialiste.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 126 pronunţată la 13 martie 2006.
Răspunzând criticilor formulate prin cererea de apel, instanţa de control judiciar constată că părţile nu au convenit în cuprinsul contractului de închiriere asupra penalităţilor de întârziere şi nici nu s-au referit la H.C.M. nr. 860/1973 pentru ca dispoziţiile acesteia să poată supravieţui abrogării prin acceptarea de către părţi a majorărilor de întârziere.
Referitor la calificarea veniturilor obţinute din chirie de către reclamanta, ca venituri bugetare cu consecinţa aplicării OG nr. 92/2003, Curtea reţine că, în speţă veniturile îşi au izvorul dintr-un contract comercial şi nu dintr-un raport juridic de drept financiar care să impună aplicarea OG nr. 92/2003.
În contra acestei decizii, reclamanta C.G.M.B. – A.F.I. a declarat recurs, în termen legal, solicitând modificarea deciziei, admiterea apelului şi pe fondul cauzei schimbarea în parte a sentinţei tribunalului în sensul obligării pârâtei şi la plata sumelor solicitate cu titlu de majorări de întârziere plus TVA = 116.053.207 lei.
Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţele au încălcat legea, sub următoarele aspecte:
- majorările de întârziere ca urmare a neplăţii la termen a chiriei, sunt datorate conform H.C.M. nr. 860/1973 coroborate cu actele normative referitoare la colectarea creanţelor bugetare OG nr. 11/1996, OG nr. 61/2002, OG nr. 39/2003 şi OG nr. 92/2003, sumele provenite din chirii constituindu-se venituri la bugetul local;
- majorările de întârziere aplicate ca urmare a neplăţii TVA-ului se datorează conform OG nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală şi HG nr. 1513/2002.
Examinând Decizia atacată în contextul criticilor formulate şi având în vedere lucrările din dosar, Înalta Curte constatâ că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Părţile nu au determinat convenţional cuantum daunelor interese moratorii în contractul de închiriere şi prin urmare recurenta, fără temei legal solicită aceste penalităţi făcând trimitere la a H.C.M. din 1973, abrogată, aşa cum în mod just au reţinut instanţele.
2. Între părţi s-au stabilit raporturi contractuale de natură comercială fundamentate legal pe dispoziţiile Codului civil privitoare la locaţiune şi dispoziţiile speciale, derogatorii în materie comercială.
3. Recurenta ca instituţie publică, de interes local, se supune prevederilor OG nr. 92/2003 în ce priveşte administrarea contabilizarea şi utilizarea veniturilor rezultate din raporturile juridice contractuale dar, aceste dispoziţii nu se aplică şi partenerilor din contractele comerciale încheiate, sub aspectul cuantumului penalităţilor datorate, în măsura în care nu au fost stabilite expres prin clauzele contractului.
Cu alte cuvinte, statul, prin unităţile administrativ teritoriale, în raporturile comerciale la care participă se manifestă ca orice agent economic şi se supune legilor comerciale.
Distinct de acestea, referirea cu caracter enunciativ la o serie de acte normative, fără o argumentare clară şi la obiect a dispoziţiilor încălcate, are un caracter pur formal, neîncadrându-se în exigenţele reglementării actuate a recursului.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.G.M.B. – A.F.I. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 126 din 13 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 852/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 760/2007. Comercial → |
|---|
