ICCJ. Decizia nr. 856/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 856/2007
Dosar nr. 10972/1/2006
Şedinţa publică din 23 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune reclamanta SC I. SA BAIA MARE a chemat în judecată societatea pe acţiuni R.O. şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere reactualizate pe perioada 2002 – 2004 precum şi reactualizarea unor solduri la facturi restante, în total suma de 2.712.050.363 lei, obligaţiile derivând din nerespectarea întocmai a contractului de prestări servicii nr. 992/2001.
Tribunalul Bihor, secţia comercial, prin sentinţa nr. 549 din 22 noiembrie 2005, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă şi în fond a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.504.126.998 lei cu titlu de preţ reactualizat. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că între părţi au fost încheiate două contracte, primul la data de 24 aprilie 2001 şi cel de-al doilea la data de 23 iulie 2002, cu acelaşi obiect, cu deosebirea că primul contract nu cuprinde o clauză penală în temeiul căreia reclamanta să poată pretinde penalităţi de întârziere. În ce priveşte suma actualizată care reprezintă plata unor lucrări solicitate de reclamantă pretenţiile au fost apreciate ca întemeiate pentru suma admisă motivat de faptul că aceste lucrări au fost recunoscute. Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Oradea care, prin Decizia nr. 62/2006, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părţile în proces. Pentru a respinge apelul formulat de SC I. SA, Curtea a reţinut că penalităţile de întârziere de la pct. 1, 3, 4 din acţiune vizează facturi emise în temeiul contractului nr. 992/2001 care nu cuprinde o clauză penală. A mai reţinut că nu poate fi aplicată clauza penalizatoare din cel de-al doilea contract întrucât aceasta operează numai pentru viitor cu începere de la data de 23 iulie 2002 când a fost încheiat cel de-al doilea contract. Apelul declarat de SC R. SA a fost respins cu motivarea că factura 7430548 a fost acceptată la plată, că refuzul practicat după zece luni de la emiterea ei este neîntemeiat şi că minuta de la dosarul de fond nu justifică refuzul de plată întrucât nu s-au făcut dovezi din care să rezulte ce lucrări nu au fost executate. A mai reţinut instanţa de apel că lucrările de amenajare de pe râul Iza au fost recepţionate conform procesului verbal de recepţie nr. 5928/2004.
Împotriva deciziei nr. 62/2006 pronunţată de Curtea de Apel au declarat recurs reclamanta SC I. SA şi pârâta SC R. SA, cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Prin recursul său reclamanta SC I. SA a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în susţinerea căruia a arătat că în mod greşit i-au fost respinse pretenţiile pentru plata penalităţilor de întârziere pe motivul că nu ar exista clauză penală în primul contract. În realitate, a arătat în continuare recurenta, cele două contracte nu sunt independente astfel că a existat un singur acord de voinţă atât pentru executarea lucrărilor şi plata preţului cât şi pentru plata penalităţilor de întârziere. În fine, recurenta a conchis că atâta vreme cât nu s-a modificat obiectul contractului nu s-au modificat nici clauzele cu privire la preţ şi plata penalităţilor de întârziere. În consecinţă pentru motivul invocat, recurenta reclamantă a solicitat modificarea soluţiilor şi în fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Recurenta pârâtă SC R. SA şi-a întemeiat criticile aduse deciziei pronunţată de instanţa de apel pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat în principal respingerea acţiunii iar în subsidiar casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare.
În esenţă, recurenta a susţinut că a fost interpretat greşit înscrisul de la dosar fond ca fiind o recunoaştere a lucrărilor executate şi cerute la plată prin factura nr. 7430548. În realitate, potrivit recurentei, acest înscris este un total al devizelor încheiate în raporturile dintre executant şi beneficiar în vederea acordării avansurilor. În contul acestor facturi menţionate nu s-a făcut nici o plată iar ordinul de plată prezentat în recurs demonstrează în opinia recurentei pârâte că plata s-a făcut într-o executare care nu are legătură cu obiectul facturii în discuţie.
În continuare s-a referit la procesul verbal de recepţie nr. 5928/2004 care face dovada că numai la această dată a fost terminată lucrarea, ceea ce demonstrează că o factură care nu face referire la nicio perioadă de prestaţie executată este obligatorie pentru societatea pârâtă. În fine, recurenta a arătat că plata a fost refuzată pentru că nu cunoştea care erau lucrările executate de reclamantă, că datorită susţinerilor contradictorii ale părţilor în proces instanţele conform art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., trebuiau să pună în discuţie introducerea în cauză a societăţii care a executat lucrările pretinse la plată prin factura în litigiu.
Recursurile sunt nefondate.
1. Recurenta SC I. SA a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Pentru evocarea acestui motiv se cere, potrivit textului mai sus arătat, ca recurenta în cuprinsul cererii să arate dispoziţiile legale care au fost încălcate, indicarea unui motiv de nelegalitate în accepţiunea art. 3021 lit. c) C. proc. civ., nefiind suficientă. Aşa cum s-a arătat mai sus, recurenta a încercat să demonstreze că cele două convenţii cu nr. 992/2001 şi 1573/2002 exprimă în realitate o singură voinţă, prin faptul că nu s-au adus modificări unor clauze din primul contract şi că alte clauze, cum este cea referitoare la aplicarea sancţiunilor prin plata de penalităţi stipulată în a doua convenţie, se aplică şi obligaţiilor care izvorăsc din prima convenţie.
Această susţinere este contrară prevederilor art. 969 C. civ., prin care se stabileşte puterea de lege a convenţiilor legal făcute. Aşa cum rezultă din contractul nr. 992/2001 părţile în proces au avut calitate de prestator şi beneficiar pentru lucrările de amenajarea râului Iza în zona Rozavlea, şi potrivit libertăţii de voinţă în stabilirea clauzelor contractului nu au stipulat sancţiuni în legătură cu eventualele obligaţii executate cu întârziere.
În cel de-al doilea contract încheiat între aceleaşi părţi în calitate de antreprenor general şi subantreprenor a fost înserată clauza penală în art. 35 şi 36, fără să se facă nici o menţiune în legătură cu o eventuală completare a primului contract cu această clauză.
Având în vedere că prin clauza penală părţile urmăresc să determine anticipat echivalentul unui prejudiciu suferit ca urmare a executării necorespunzătoare a obligaţiilor, nu s-ar putea ca în cazul în care nu există o astfel de stipulaţie, care trebuie să fie expresă, să se suplinească voinţa părţilor printr-o interpretare extensivă a clauzei sancţionatoare.
Întrucât două din facturile în discuţie provin din anul 2001, anterior contractului nr. 1573/2002, care conţine sancţiuni prin plata de penalităţi, recurenta a cerut în realitate instanţei să considere cele două contracte o singură convenţie şi să aplice sancţiunea penalităţilor şi la alte situaţii.
Această solicitare a fost bine înlăturată de Curtea de Apel întrucât instanţa nu poate interpreta o convenţie dincolo de prevederile ei, sau să considere peste voinţa exprimată expres că sancţiuunile stipulate în convenţia încheiată în anul 2002 se aplică unor situaţii născute anterior clauzei penale întrucât nu mai poate fi vorba de determinarea anticipată a valorii unui eventual prejudiciu.
În consecinţă, critica adusă deciziei pe acest considerent este nefondată.
2. Recurenta SC R. SA a invocat art. 304 alin. (8) C. proc. civ., prin care a evocat critici pe fond apreciind că ambele instanţe aveau obligaţia să dispună efectuarea unei expertize de specialitate care să stabilească ce lucrări au fost efectuate în temeiul contractului şi, deasemenea, care au fost lucrările refăcute după rezilierea contractului. În continuare aşa cum s-a arătat în expunerea succintă a dezvoltării motivului de recurs, autoarea s-a referit la factura din 20 mai 2002 şi la centralizatorul de la dosar care în opinia sa nu reprezintă o recunoaştere a debitului.
Aceste susţineri nu se încadrează în dispoziţiile pct. 8 invocat întrucât acesta vizează schimbarea naturii ori înţelesului neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, prin interpretarea greşită a acestuia. Fiind un motiv de nelegalitate care ar putea să ducă la modificarea soluţiei, recurenta trebuia să demonstreze că instanţa prin interpretarea clauzelor contractuale a schimbat natura juridică a actului pe care părţile l-au încheiat. Referirea la o factură, la Ordinul de plată şi la conţinutul centralizatorului de la dosar fond, vizează în realitate chestiuni de netemeinicie, de apreciere a probelor şi a concludenţei acestora care nu pot fi examinate în cadrul motivului invocat. Întrucât recursul nu este cale de atac devolutivă, prin promovarea acestuia instanţa nu-şi propune o reanalizare a fondului ci a încălcării dispoziţiilor legale şi în raport de acestea o rediscutare a fundamentului soluţiei.
Al doilea motiv invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reţinut întrucât nu a fost argumentat şi dezvoltat separat aşa cum dispune art. 3021 lit. c) C. proc. civ., şi nici nu s-a demonstrat că s-a aplicat un text de lege străin situaţiei de fapt sau a fost extinsă o normă juridică dincolo de ipotezele ei. Dacă s-ar admite că trimiterea la dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., ar putea fi analizată potrivit motivului arătat încă nu s-ar putea reţine critica recurentului întrucât nu se poate imputa instanţei faptul că nu a impus părţilor să solicite proba cu expertiză. Prin aceste susţineri, recurenta ignoră obligaţia stipulată în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în sarcina părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările, fiind evident că dispoziţiile citate pun în valoare principiul disponibilităţii care nu poate fi îngrădit întrucât judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
În fine, nici trimiterea la prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi reţinută ca fiind motiv de nelegalitate dispoziţiile amintite referindu-se la judecata în apel şi nu pot susţine critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu judecata sumară a fondului, având în vedere că în recurs, trebuia demonstrată nelegalitatea deciziei pronunţată în apel şi nu a soluţiei primei instanţe.
Faţă de cele ce preced, întrucât nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea/casarea deciziei pronunţată de Curtea de apel, conform art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SA BAIA MARE împotriva deciziei nr. 62/A/C/2006 din 9 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA ORADEA împotriva deciziei nr. 62/A/C/2006 din 9 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 857/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 852/2007. Comercial → |
|---|
