ICCJ. Decizia nr. 1017/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1017/2008
Dosar nr. 1522/1285/2007
Şedinţa publică din 12 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată;
Prin Decizia nr. 189 din 21 septembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, se respinge apelul declarat de reclamanta SC I.I.S. Italia împotriva sentinţei civile nr. 2445/C din 23 aprilie 2007 a Tribunalului Comercial Cluj, pe care o menţine.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi solicitând, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel şi, în subsidiar, modificarea deciziei din apel şi admiterea acţiunii pe unul sau altul din cele două cereri formulate.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
1. Referitor la solicitarea principala din motivele de recurs in sensul casării deciziei recurate in baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Situaţia prevăzută de art. 312 alin. (3) C. proc. civ. (instanţa nu a intrat in cercetarea fondului) este inaplicabilă în speţă în sensul că atât soluţia primei instanţei cât şi cea a instanţei de apel au fost soluţii pe fondul cauzei. Faptul că în dispozitivul deciziei recurate nu se prevede nimic în legătură cu excepţia lipsei de interes nu atrage casarea sentinţei ci eventual aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ.
Pe de alta parte completarea dispozitivului cu privire la soluţia asupra acestei excepţii se poate solicita doar de partea care are interes in acest sens, adică de către partea care a invocat excepţia respectivă. Ca atare recurentei nu-i poate folosi sau dăuna faptul ca instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra acestei excepţii si deci menţionarea acestui aspect in motivele de recurs este doar unul demers formal menit sa atragă cu orice preţ casarea deciziei recurate.
2. Referitor la incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nici acest motiv de recurs nu are incidenţă în speţă, hotărârea atacată fiind temeinic motivată, atât sub aspectul solicitării principale din constatarea nulităţii contractului de cesiune cât si sub aspectul solicitării subsidiare din acţiune (acţiunea pauliană).
Recurenta citează trunchiat din motivarea instanţei de apel. Astfel, reamintind succesiunea evenimentelor, instanţa de apel precizează că, raportat la data încheierii contractului de cesiune (adică 10 decembrie 2001) nu existau motivele invocate de către reclamantă sub forma cauzei nelicite deoarece intimatul V.C.G. a dobândit calitatea de debitor doar de la data de 8 iunie 2005 odată cu pronunţarea încheierii comerciale nr. 823/2005. Succesiunea evenimentelor justifica in opinia instanţei de apel si neaplicarea dispoziţiilor art. 975 C. civ. deoarece nici la data de 10 decembrie 2001 (data încheierii contractului de cesiune) si nici la data de 17 mai 2004 (data înregistrării contractului la registrul comerţului ) intimatul nu se afla in niciun fel de relaţii contractuale cu reclamanta.
Motivele instanţei de apel sunt pertinente, raportate la obiectul pricinii si nu aşa cum susţine recurenta la pct. 3 din recurs ca fiind străine de natura pricinii.
Ambele instanţe au stabilit ca in speţa nu au fost încălcate nici ordinea publică si nici bunele moravuri, neputându-se prezuma pur si simplu ca acea cesiune a fost una fictivă.
3. Referitor la incidenta art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cele doua instanţe de fond au interpretat si aplicat in mod corect dispoziţiile Codului civil referitoare la condiţiile cauzei dintr-o convenţie, cât si cele care guvernează admisibilitatea acţiunii pauliene.
A. Cu privire la cauza contractului de cesiune Înalta Curte reţine următoarele:
Analizând daca in speţă cesiunea de părţii sociale din data de 10 decembrie 2001 se întemeiază pe o "cauza nelicită ("contrară bunelor moravuri si ordinii publice care impun îndeplinirea de bună voie si cu bună credinţă a obligaţiilor stabilite prin hotărâri judecatoresti, art. 371/1 C. proc. civ." aşa cum a susţinut reclamanta), se ajunge la concluzia ca in speţă cauza este licită.
Astfel, in opinia reclamantei, cauza contractului de cesiune ar fi nelicită deoarece contractul ar fi fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor art. 3711 C. proc. civ. referitoare la executarea de către un debitor de bună voie si cu bună credinţă a obligaţiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, fără a se indica in concret despre ce hotărâri judecătoreşti ar fi vorba însa probabil se are in vedere încheierea comerciala nr. 823 din 8 iunie 2005 a Tribunalului Cluj care constituie titlul executoriu invocat de reclamanta in susţinerea interesului promovării acţiunii.
Pe de alta parte, orice cauză de nulitate trebuie să fie anterioară sau simultană cu încheierea contractului a cărei anulare se cere. Condiţia nevalabilităţii cauzei ar trebui aşadar să fi fost îndeplinită în momentul semnării contractului de cesiune a cărui anulare se cere, adică la data de 10 decembrie 2001 (data certă și de necontestat).
Evident că în acel moment nu se putea reține încălcarea de către părţi a dispoziţiilor art. 3711 C. proc. civ. în ceea ce o priveşte pe reclamantă deoarece:
- la data de 10 decembrie 2001 s-a încheiat contractul de cesiune de părţi sociale în litigiu autentificat de BNP M.E. cu încheierea din 10 decembrie 2001;
- în anul 2003 C.J.P. Cluj a solicitat deschiderea procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 64/1995 cu privire la firma SC I. SA (dosar nr. 2831/2003) dispunându-se deschiderea procedurii în baza sentinţei civile nr. 2026/C din 16 mai 2003;
- la data de 19 martie 2004 reclamanta SC I.I.S. a formulat declaraţia de creanţă pentru suma invocată în titlul executoriu, declaraţie admisă prin încheierea civila nr. 851/C din 19 martie 2004;
- la data de 17 mai 2004 contractul de cesiune de părţi sociale în discuţie a fost înregistrat la O.R.C. Cluj;
- la data de 12 octombrie 2005 s-a pronunţat sentinţa comercială nr. 1608/2005 prin care s-a admis tabloul definitiv al creditorilor SC I. SA;
- la data de 8 iunie 2005 s-a pronunţat încheierea comercială nr. 823/2005 prin care Tribunalul Comercial Cluj a dispus angajarea răspunderii pârâtului V.C.G. pentru datoriile SC I. SA, data de la care V.C.G. a dobândit calitatea de debitor față de reclamantă;
- la data de 26 iunie 2006 reclamanta a demarat executarea silită a debitorului V.C.G.
Din cronologia evenimentelor se poate lesne observa că nici la data încheierii contractului de cesiune - 10 decembrie 2001 și nici chiar la data înregistrării acestuia la O.R.C. Cluj - 17 mai 2004 pârâtul V.C.G. nu se afla în niciun fel de relaţii contractuale sau de altă natură cu reclamanta SC I.I.S. și nici măcar nu exista presupunerea că reclamanta ar avea pretenţii personale față de V.C.G.
Ambele instanţe au reţinut in mod corect că în conformitate cu art. 967 C. civ., în privinţa contractelor legea instituie o dublă prezumţie în ceea ce priveşte cauza acestora: și anume ca aceasta există și că este valabilă.
Din justificarea acţiunii introductive prezumţia valabilităţii cauzei din contractul de cesiune de părti sociale autentificat din 10 decembrie 2001 nu poate fi răsturnată deoarece nu se poate reţine în sarcina niciunui pârât vreo manifestare contrară legii sau bunelor moravuri. Afirmaţia reclamantei că în cazul în care un asociat îşi înstrăinează părţile sociale deţinute la o societate comercială o face în considerarea sustragerii pe viitor de la achitarea unor datorii pe care le-ar putea contracta în viitor este o afirmaţie absolut generală, care contrazice regulile interpretării convenţiilor deoarece analiza îndeplinirii condiţiilor de valabilitate ale unui act juridic se face in contextul existent în momentul încheierii acelui act sau măcar prin raportare la evenimente previzibile, determinabile și nu în contextul unor ipoteze teoretice.
Pe de alta parte, era in sarcina reclamantei să răstoarne această prezumţie. Înscrisurile depuse în probaţiune de reclamantă nu au demonstrat o stare de fapt contrară care să determine instanţa să înlăture prezumţia existenței și a valabilităţii cauzei contractului de cesiune atacat.
Afirmaţia reclamantei recurente că acel contract de cesiune ar fi nereal este contrazisă atât sub aspectul încheierii sale in materialitatea sa (fiind încheiat în fața unui notar public), cât și sub aspectul acordului de voinţă (părţile sociale s-au înstrăinat la valoarea nominală, aşa cum permite legea și, părţile au procedat la finalizarea procedurii prin menţionarea ulterioara a cesiunii la Registrul Comerţului).
Cu privire la petitul subsidiar Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta a invocat faptul că instanţele de fond au analizat greşit dispoziţiile art. 975 C. civ. Astfel, a susţinut faptul că acea cesiune s-a făcut în prejudiciul reclamantei, care ar avea calitatea de creditor al pârâtului V.C.G., deoarece s-a urmărit micşorarea veniturilor care puteau constitui obiect al urmăririi silite și anume dividendele care îi reveneau în calitate de asociat la SC I.C. SRL, iar cesionara, parata V.I.M. a cunoscut acest lucru. Reclamanta - recurentă susţine de asemenea faptul că deţinea împotriva pârâtului o creanţă certă, lichidă și exigibilă și în principiu anterioară actului atacat. De asemenea, susţine că acea creanţă s-ar fi prefigurat cu siguranţă cu mult înainte de data încheierii contractului de cesiune, nefiind neapărat rezultatul unor relaţii contractuale, ci poate fi şi rezultatul unei răspunderi civile delictuale.
Susţinerile recurentei nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În opinia reclamantei, frauda pârâtului este evidentă deoarece contractul de cesiune s-ar fi încheiat in scopul diminuării de către V.C.G. a veniturilor care puteau constitui obiect al urmăririi silite.
Acest scop ar fi trebuit deci să existe în momentul încheierii actului atacat, adică la data de 10 decembrie 2001 (dată certă si de necontestat).
Dacă ne raportăm la cronologia evenimentelor prezentată anterior, rezultă cu claritate că, la data prezentării părţilor în fața notarului public - 10 decembrie 2001 - nu era posibil să se urmărească scopul de mai sus pentru că orice analiză a scopului încheierii unui act juridic se face în contextul existent în momentul încheierii acelui act sau măcar prin raportare la evenimente previzibile, determinabile și nu în contextul unor ipoteze teoretice.
În acelaşi timp trebuie subliniat faptul ca răspunderea personală a lui V.C.G. s-a stabilit doar în contextul derulării dosarului de faliment al SC I. SA, fiind o răspundere contractuală (în baza Legii nr. 64/1995) si nicidecum delictuală. În anul 2001, firma SC I. SA nu se afla în încetare de plăţi, neputându-se anticipa că aceasta nu va mai face faţă în viitor debitelor și că se va dispune declanşarea procedurii reorganizării judiciare.
Pe de altă parte, reclamanta ar fi trebuit să facă dovada faptului că, prin încheierea contractului de cesiune, cesionarul și-a creat sau agravat o stare de insolvabilitate.
La data de 10 decembrie 2001 si chiar la data de 17 mai 2004 V.C.G. nu se afla în stare de insolvabilitate, printre altele fiind proprietar împreună cu soția sa asupra unui apartament de 3 camere în Cluj Napoca. Prin cesiunea încheiată nu și-a creat o stare de insolvabilitate și nici nu și-a mărit o stare de insolvabilitate, în acea vreme onorându-și la timp toate obligaţiile care îi reveneau în calitate de debitor.
Mai mult chiar, condiţia insolvabilităţii acestuia nu era îndeplinită nici la data introducerii acţiunii. În urma unei tranzacţii din anul 2007 încheiate între V.C.G. și reclamanta, acesteia din urmă i s-a plătit suma de 40.000 euro, dovadă ca debitorul nu era insolvabil și deci, promovarea acţiunii pauliene nu era admisibilă.
În mod cert contractul de cesiune este un contract cu titlu oneros, legea permiţând înstrăinarea părţilor sociale la valoarea lor nominală.
Situaţiile în care se prezumă că cesiunile dintre rude sunt cu titlu gratuit citate de către recurentă nu au aplicabilitate în speţă, niciun articol din Legea nr. 31/1990 neinterzicând cesiunile la valoarea nominala, către terţi sau către rude.
Pe cale de consecinţa, reclamanta trebuia să facă și dovada faptului că cesionara (adică pârâta V.I.) a cunoscut la data de 10 decembrie 2001 faptul că prin încheierea contractului de cesiune se creează o stare de insolvabilitate în patrimoniul cedentului, precum și faptul ca cedentul V.C.G. este debitor (sau se prefigura măcar că va deveni debitor al reclamantei) și că a urmărit să-și micşoreze astfel patrimoniul.
Reclamanta nu a produs nicio probă care să răstoarne prezumţia de bună credinţă a cesionarei V.I. si ca atare, în speţă nu este dovedită una din condiţiile acţiunii pauliene - complicitatea terţului.
Referitor la condiţia anteriorităţii creanţei creditorului, chiar acceptându-se în final și posibilitatea ca acea creanţă să fie ulterioară actului atacat, însă în această situaţie analiza trebuie să se facă în concret și în mod nuanţat, fiind obligatoriu ca acea creanţă să se "prefigureze" măcar (Decizia civilă nr. 192/1985 a Tribunalului Suprem).
De asemenea, într-o altă decizie de îndrumare (nr. 187/1989) fostul Tribunal Suprem a stabilit: "Promovarea unei acţiuni întemeiată pe prevederile art. 975 C. civ. este posibilă și în ipoteza în care creanţa doar se prefigurează, hotărârea judecătorească neconstituindu-se într-un izvor al creanţei, ci într-un mijloc judiciar de constatare a existentei sale.
Este de ajuns ca dobânditorii bunului să fi cunoscut împrejurări de natură a pune în lumină că înstrăinătorul datorează suma respectivă celui îndreptăţit la acţiunea pauliana și că nu se poate proceda la o înstrăinare de natură a lipsi pe cel în cauză de gajul general ce exista în vederea realizării creanţei. Titularul acţiunii pauliene are de dovedit anterioritatea creanţei, - nu anterioritatea unui titlu executoriu -, ca o condiţie fundamentală, în context cu celelalte condiţii specifice acţiunii revocatorii".
Din cronologia evenimentelor se poate lesne observa că nici la data încheierii contractului de cesiune - 10 decembrie 2001 și nici chiar la data înregistrării acestuia la O.R.C. Cluj - 17 mai 2004 paratul V.C.G. nu se afla în niciun fel de relaţii contractuale sau de altă natură cu reclamanta SC I.I.S. si nici măcar nu exista presupunerea că reclamanta ar avea pretenţii personale față de V.C.G.
Aceasta este și analiza făcută de instanțele de fond, reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, nereuşind să răstoarne concluzia logică desprinsă din cercetarea stării de fapt din speţă.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.I.S. Italia împotriva deciziei nr. 189 din 21 septembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.I.S. Italia împotriva deciziei nr. 189 din 21 septembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 12 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1016/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1027/2008. Comercial → |
|---|
