ICCJ. Decizia nr. 1182/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1182/2008
Dosar nr. 1254/2/2007
Şedinţa publică din 21 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R., reclamanta SC T.T. SRL Bucureşti a solicitat ca pârâta SC B.P.F. SA să fie obligată la plata sumei de 33.439,37 dolari S.U.A. cu titlu de preţ şi la 23.214,27 dolari S.U.A. cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la data de 31 iulie 2006.
Tribunalul Arbitral prin sentinţa nr. 266 din 12 decembrie 2006 a admis în parte acţiune şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 18.960,46 lei penalităţi de întârziere la cursul B.N.R. din ziua plăţii şi la 17.516,64 lei cheltuieli de arbitrare. Asupra întârzierii în plată şi a aplicării clauzei penale, Tribunalul a reţinut că motivele invocate de recurentă în justificarea nerespectării termenului de plată nu sunt de natură să înlăture penalităţile pretinse în cauză marfa fiind preluată şi utilizată de reclamantă fără a formula obiecţiuni conform art. 6 pct. 2 din contract şi art. 70 C. com.
Împotriva sentinţei arbitrale a formulat acţiune în anulare pârâta SC B.P.F. SA prin care a invocat motivele prevăzute de art. 364 lit. b) şi i) C. proc. civ.
În susţinerea primului motiv s-a invocat inexistenţa clauzei compromisorii şi încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privind competenţa de soluţionare a litigiului, care revenea instanţei statale şi nu Tribunalului Arbitral. În opinia reclamantei din acţiunea în anulare (pârâta în acţiunea arbitrală), Tribunalul Arbitral a interpretat greşit dispoziţiile art. 8 şi art. 12 din contract şi art. 977 C. civ. Prin cel de-al doilea motiv reclamanta a susţinut că instanţa arbitrală a încălcat dispoziţiile de ordine publică cuprinse în art. 155 Cod fiscal întrucât ambele societăţi sunt plătitoare de T.V.A., iar emiterea facturii fiscale era o condiţie obligatorie pentru plată. În acelaşi sens s-a susţinut că art. 6 din contractul părţilor nu poate fi considerat că este suficient pentru a se trece peste exigenţele Codului fiscal. Cu privire la obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1067 C. civ., art. 49 alin. (1) şi art. 59 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 58/1934. Reclamanta şi-a exprimat dezacordul în legătură cu interpretarea dată acestor dispoziţii în condiţiile în care pentru plată a fost emis bilet la ordin iar procedura protestului la plată nu a fost utilizată dar în schimb s-a trecut la acţiunea cauzală care nu mai putea fi promovată.
Trecând la analiza motivelor de anulare, Curtea de Apel a reţinut că litigiul este arbitrabil potrivit voinţei părţilor înserată în clauzele contractului, că interpretarea dată celor două articole (art. 8 şi art. 12) din convenţie este în conformitate cu voinţa părţilor şi reprezintă voinţa lor reală. Curtea a ajuns la această concluzie, apreciind că interpretarea s-a făcut în conformitate cu art. 982 C. civ. şi că s-a dat clauzelor contractului înţelesul ce rezultă din întregul său conţinut.
Pentru analiza celui de-al doilea motiv de anulare, Curtea de Apel a stabilit că invocarea art. 155 Cod Fiscal în sprijinul motivului prevăzut de art. 364 lit. i) este străină litigiului întrucât raportul juridic izvorăşte în cauză dintr-o convenţie care are caracter privat în timp ce normele dreptului fiscal fixează subiectelor de drept o anumită conduită într-un raport juridic cu caracter public gestionat de stat. Faţă de această analiză, instanţa de anulare a evocat dispoziţiile art. 969 C. civ. şi puterea de lege a convenţiilor dintre părţi apreciind că referirea părţilor la factura de livrare nu poate aduce atingere conţinutului raportului obligaţional asumat de părţi la încheierea contractului. Întrucât evaluările de fapt aparţin Tribunalului Arbitral care a judecat fondul, chestiunile legate de emiterea facturilor, potrivit Curţii, se subscriu ideii de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii arbitrale şi ca atare nu se încadrează în prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. În legătură cu încălcarea art. 1067 C. civ. invocată de reclamanta din acţiunea în anulare, Curtea a reţinut că excepţiile cauzale derivate din neîndeplinirea formalităţilor de plată a titlului către tras nu este de natură să infirme clauzele contractului din 2005 respectiv analiza plăţii preţului şi subsecvent eficacitatea clauzei penale. În final au fost respinse şi criticile în legătură cu acordarea cheltuielilor arbitrale, sub cuvânt că aprecierea asupra cuantumului acestora revine tribunalului arbitral în conformitate cu art. 274 C. proc. civ. În legătură cu acelaşi motiv s-a apreciat că în realitate chestiunile legate de culpa procesuală, evaluarea şi interpretarea probelor vizează temeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii arbitrale care poate fi examinată numai în conformate cu art. 364 lit. a) - i) C. proc. civ.
Împotriva sentinţei nr. 145 din 4 iulie 2007 a declarat recurs, reclamanta din acţiunea în anulare, SC B.P.F. SA pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea acţiunii în anulare şi desfiinţarea hotărârii arbitrale.
În dezvoltarea motivelor, recurenta a susţinut că instanţa de apel a dat o dezlegare greşită dispoziţiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ. prin care a invocat faptul că Tribunalul Arbitral a soluţionat litigiul în baza unei convenţii arbitrale inoperante. În acest sens s-a referit la dispoziţiile art. 8 şi art. 12 din contract care în opinia sa se exclud precum şi la dispoziţiile art. 982 C. civ. citate de Curtea de Apel pentru a reţine că voinţa reală a părţilor a fost să supună litigiului competenţei arbitrajului. Datorită acestei interpretări, recurenta a considerat că s-au încălcat normele de competenţă prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. care sunt de ordine publică. În continuare a arătat că tribunalele arbitrale nu sunt asimilate instanţelor judecătoreşti aşa cum sunt definite de art. 126 din constituţie şi de art. 2 din Legea nr. 304 /2004.
Prin cea de-a doua critică recurenta a susţinut că şi motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. care a fost invocat în susţinerea acţiunii în anulare a primit o dezlegare greşită. Soluţia este greşită în opinia recurentei şi pentru că tribunalul arbitral a aplicat greşit dispoziţiile legale arătate anterior pentru că în loc să le analizeze Curtea le-a asimilat netemeiniciei. Recurenta a reluat susţinerile din acţiunea în anulare în legătură cu încălcarea dispoziţiilor art. 1066 – art. 1067 C. civ. care se referă la caracterul accesoriu al clauzei penale faţă de obligaţia principală. Potrivit recurentei emiterea biletelor la ordin pentru plata preţului, lăsate în mâna creditoarei şi nevalorificarea acestora în condiţiile Legii nr. 58/1934 demonstrează că reclamanta nu mai putea obţine plata obligaţiei principale şi, în consecinţă, clauza penală a devenit ineficientă. În sprijinul aceleiaşi critici a arătat că accesorietatea clauzei penale faţă de obligaţia principală se răsfrânge şi asupra acţiunilor ce derivă din obligaţia principală şi că atâta vreme cât intimata a pierdut orice mijloc de realizare a acţiunii principale inclusiv acţiunea rezultând din raportul fundamental nu mai poate fi valorificată clauza penală.
În privinţa cheltuielilor de judecată recurenta a arătat că obligarea sa la plată este nejustificată pentru că intimata a renunţat la judecată cu privire la cea mai mare parte a pretenţiilor formulate prin acţiune. Cu toate acestea, a mai arătat recurenta, a fost obligată la plata unor cheltuieli de arbitrare calculate la o sumă mai mare decât obiectul acţiunii.
Şi respingerea susţinerilor sale în legătură cu încălcarea de către intimată a dispoziţiilor art. 155 Cod Fiscal, potrivit recurentei este greşită întrucât codul fiscal îşi găseşte aplicare şi în cazul obligaţiilor comerciale de livrare a mărfurilor care întotdeauna au un izvor contractual. A considerat că neemiterea facturilor fiscale este relevantă în litigiu întrucât i-ar fi asigurat posibilitatea să refuze plata şi cum această obligaţie nu a fost respectată intimata a încălcat prevederile art. 155 Cod Fiscal şi art. 969 C. civ.
Recursul este nefondat.
Prima chestiune care se impune a fi precizată în raport de recursul declarat împotriva sentinţei nr. 145/2007 pronunţată de Curtea de Apel, este cea a neobservării de către recurentă a cerinţelor impuse pentru motivarea unei căi extraordinare de atac cum este recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţată în soluţionarea acţiunii în anulare.
În al doilea rând este de menţionat că acţiunea în anulare este îndreptată împotriva unei hotărâri definitive dată de un organ cu activitate jurisdicţională iar controlul care poate fi exercitat de instanţa statală este reglementat strict de art. 364 lit. a) - i). Această subliniere este importantă întrucât pune în valoare analiza limitată a hotărârii arbitrale care poate fi exercitată de instanţa sesizată cu o acţiune în anulare.
În al treilea rând, recursul declarat împotriva sentinţei pronunţată în acţiunea în anulare nu-şi pierde caracterul său de cale extraordinară de atac, ceea ce înseamnă că exerciţiul său trebuie să respecte întocmai prevederilor art. 3021 şi art. 304 pct.1, 9 C. proc. civ. Aceasta înseamnă că recurenta este ţinută de obligaţia de a indica motivele de nelegalitate argumentate în fapt şi în drept, nefiind suficientă doar evocarea lor. În speţă, cerinţa dispoziţiilor procedurale referitoare la recurs se impune cu atât mai mult cu cât nu se poate pune problema examinării cauzei sub toate aspectele, de vreme ce însăşi acţiunea în anulare este restrictivă.
Ca o concluzie la sublinierile de mai sus trebuie reţinut faptul că motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. invocate în recurs nu au fost dezvoltate şi argumentate separat.
Dacă totuşi se trece la analiza primului motiv de recurs – art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – care se referă la situaţia când actul dedus judecăţii este interpretat greşit prin schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte constată că dezlegarea dată art. 364 lit. b) C. proc. civ. prin acţiunea în anulare este corectă. Astfel din conţinutul articolului citat rezultă că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată atunci când Tribunalul Arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante. Aceste dispoziţii dau dreptul instanţei să cenzureze limitele arbitrabilităţii,respectiv validitatea convenţiei arbitrale şi conformitatea judecăţii arbitrale cu convenţia arbitrală. În alte cuvinte se verifică latura convenţională a jurisdicţiei care se realizează prin arbitrajul privat ca alternativă admisă de lege la soluţionarea litigiilor de către instanţa statală. Verificarea propriei competenţe impusă de art. 3433 C. proc. civ. şi art. 15 alin. (2) din Regulile de procedură aplicabile arbitrajului comercial adoptate de Curtea de Arbitraj Internaţional, în speţă a fost făcută în acord cu prevederile art. 8 şi art. 12 din contractul părţilor dându-se astfel eficientă voinţei acestora asupra opţiunii de a supune litigiul spre examinare arbitrajului în conformitate cu prevederile din Cartea IV „Despre arbitraj". Fiind vorba de o convenţie, Curtea de Apel a examinat în contextul regulilor de interpretare prevăzute de art. 969, art. 977 şi art. 982 C. proc. civ., conţinutul clauzei şi a ajuns la concluzia justă că art. 12 din contract intitulat „Instanţe competente" explicitează art. 8 intitulat „Litigii" mai precis s-a arătat în concret ce se înţelege prin „instanţele judecătoreşti competente" cărora părţile au convenit să le supună, în caz de neînţelegeri, rezolvarea eventualelor litigii care s-ar ivi în legătură cu executarea contractului.
Prin urmare, prin convenţia arbitrală părţile şi-au asumat o obligaţie de a face constând în supunerea litigiului arbitrajului iar această opţiune are ca efect, conform art. 3433 alin. (1) C. proc. civ., excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti pentru litigiile care formează obiectul ei.
În acest context şi susţinerile privind încălcarea competenţei instanţelor statale cât şi cele referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 126 din Constituţie şi art. 2 din Legea nr. 304/2004 sunt nefondate. Derogarea de la competenţa de drept comun a instanţelor judecătoreşti statale nu este contrară ordinii publice cum a susţinut recurenta întrucât aşa cum s-a arătat mai sus, codul de procedură civilă instituie şi această procedură de rezolvare a litigiilor pe calea unei justiţii private, tribunalul arbitral. Nu în ultimul rând este de reţinut şi faptul că chestiunea clauzei compromisorii şi invocarea ei nu sunt motive de ordine publică.
- Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu a fost argumentat astfel că se poate admite faptul că dispoziţiile legale arătate mai sus puteau să vizeze aplicarea legii. Se observă însă din motivarea recursului că recurenta a criticat modul în care Curtea de Apel a răspuns la motivul de anulare a sentinţei arbitrale prin care a fost invocat art. 364 lit. i) C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată atunci când încalcă ordinea publică sau dispoziţii imperative ale legii. Sub aspectul cercetării acestui motiv, se constată că dezlegarea dată argumentelor şi textelor de lege puse în discuţie de recurentă prin acest motiv este corectă şi ca atare nu poate fi reţinută aplicarea greşită a legii sau lipsa temeiului legal.
După cum se poate observa din recursul SC B.P.F. SA, s-au pus în discuţie chestiuni de fond în legătură cu operarea clauzei penale, emiterea facturilor, calificarea raportului de drept acordarea cheltuielilor de judecată. În aceste condiţii instanţa de fond a reţinut corect că acţiunea în anulare nu conferă instanţei judecătoreşti decât dreptul de a cenzura nelegalităţile expres prevăzute în motivele stabilite de art. 364 C. proc. civ. şi nicidecum o greşită judecată a litigiului în fapt sau în drept. Or, recurenta a invocat în cadrul ultimului motiv [art. 364 lit. i)] tocmai aceste chestiuni care ţin de judecata în fond şi nu de motivele specifice acţiunii în anulare. În realitate, prin invocarea acestui motiv şi a textelor de lege avute în vedere la judecata arbitrală recurenta tinde la reexaminarea fondului. Dacă această reexaminare nu este admisă în acţiunea în anulare cu atât mai puţin se poate admite reanalizarea acestor chestiuni care vizează judecata în fapt şi în drept într-o cale extraordinară de atac cum este recursul. Dacă s-ar lua totuşi în discuţie aplicarea art. 155 Cod Fiscal, se constată că instanţa de anulare a stabilit corect natura raportului juridic dedus judecăţii în sensul că acesta nu are caracter public gestionat de stat a cărui încălcare ar atrage sancţiuni de ordin fiscal.
Tot corect s-a reţinut că raportul juridic dedus Tribunalului Arbitral, are caracter privat şi întrucât intră sub incidenţa art. 969 C. civ., interpretarea prevederilor contractuale legate de relaţia principal-accesoriu pentru punerea în aplicare a clauzei penale, nu constituie motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale în conformitate cu art. 364 lit. i) C. proc. civ. care aşa cum s-a mai arătat se referă la încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii. Concluzia se bazează pe faptul că interpretarea prevederilor contractuale şi constatările Tribunalului Arbitral referitoare la clauzele contractului nu sunt supuse controlului judiciar pe calea acţiunii arbitrale. Prin urmare, s-au înlăturat corect susţinerile referitoare la aplicarea art. 1067 C. civ. cât şi cele referitoare la incidenţa în cauză a Legii nr. 58/1934. Esenţial pentru punerea în aplicare a clauzei penale aşa cum a reţinut în alţi termeni Curtea de Apel este prevederea contractuală şi nu executarea cambială care este şi rămâne independentă de raportul juridic fundamental generat de contractul din 2005. În fine, criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor arbitrale formulate şi acţiunea în anulare au fost corect respinse întrucât dispoziţiile din regulamentul privind taxele de arbitraj şi cele din Codul de procedură civilă referitoare la cheltuieli nu sunt imperative şi nu ţin de bunele moravuri sau de ordinea publică.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, nu se poate reţine că prin soluţia de respingere a acţiunii în anulare Curtea de Apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale şi nici că a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Aşa fiind, potriovit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC B.P.F. SA împotriva sentinţei comerciale nr. 145 din 4 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta SC B.P.F. SA la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC T.T. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi21 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1146/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1187/2008. Comercial → |
|---|
