ICCJ. Decizia nr. 1053/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1053/2008
Dosar nr. 37999/3/2005
Şedinţa publică din 13 martie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5056 din 14 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată.
Respinge cererea principală formulată de reclamanta SC Z.H. SRL, cu sediul în Bucureşti, sector 3, în contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL Prejmer, judeţul Braşov, şi chemata în garanţie SC U. SA, sucursala Braşov, cu sediul în Braşov, ca nefondată.
Respinge cererea de chemare în garanţie ca nefondată.
Obligă reclamanta să plătească pârâtei suma de 489,68 ron cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Între reclamanta SC Z.H. SRL în calitate de beneficiar şi pârâta SC S.C. SRL în calitate de prestator s-a încheiat un contract de transport internaţional de mărfuri pe şosele, în formă simplificată (comanda din 16 mai 2000 emisă de reclamantă, urmată de executarea transportului de către pârâtă).
Obiectul contractului l-a constituit transportul mărfurilor achiziţionate de reclamantă de la 8 parteneri din Italia, respectiv X.C.E., B.R.S., F.A.D., E.P.P., A.C.L., P., P.O.I.S., S.M.D.D. în data de 16 februarie 2005.
Din procesul – verbal întocmit de Poliţia Italiană, centrul de carabinieri din San Giorgio Di Piano, regiunea carabinieri Emilia Romagna, rezultă că o parte din marfa încărcată în autovehiculului pârâtei respectiv marfa provenind de la societăţile S.M.D.D., X.C.E., E.P.P. şi F.A.D. a fost sustrasă de persoane necunoscute în timp ce prepusul pârâtei şoferul F.O. dormea, autovehiculul fiind parcat într-o parcare păzită.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la contravaloarea mărfurilor sustrase în temeiul art. 17 pct. 1 din Convenţia C.M.R., art. 1474 C. civ., art. 428 C. com., precum şi la plata dobânzilor legale aferente sumei.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de chemata în garanţie cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului suferit prin pierderea mărfii în condiţiile în care nu a dovedit achitarea contravalorii mărfii lipsă, s-a reţinut că dovada existenţei prejudiciului în patrimoniul reclamantei este un aspect care vizează chiar fondul pretenţiilor, astfel că excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pe fond, Tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut dovada achitării către partenerii externi a contravalorii mărfurilor sustrase.
Astfel, factura fiscală din 15 februarie 2005 în valoare de 3.545,40 euro emisă de X.C.E. şi factura fiscală din 9 martie 2005 în valoare de 709,08 euro emisă de X.C.E. reprezentând T.V.A. au fost achitate cu dispoziţia de plată din 22 mai 2006; factura fiscală în valoare de 10.513,35 euro emisă de F.A.D. au fost achitate conform dispoziţiei de plată din 29 mai 2006; factura fiscală din 16 februarie 2005 în valoare de 22.851,48 euro emisă de E.P.P. a fost achitată conform dispoziţiilor de plată din 5 mai 2006; factura fiscală din 17 februarie 2005 în valoare de 4.570,3 euro emisă de E.P.P. reprezentând T.V.A. a fost achitată conform dispoziţiei de plată din 5 mai 2006; factura fiscală din 15 februarie 2005 în valoare de 3.587,55 euro şi factura fiscală din 18 februarie 2005 în valoare de 71.751 euro reprezentând T.V.A. a fost achitată astfel cum rezultă din extrasul de cont din 16 mai 2005.
Având în vedere împrejurările în care marfa a fost pierdută, precum şi dispoziţiile legale ce devin incidente în astfel de împrejurări, Tribunalul a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea pârâtei în calitate de transportator pentru mărfurile sustrase.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 176 din 4 aprilie 2007 admite apelul formulat de apelanta SC Z.H. SRL. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 5056 din 14 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 37999/3/2005, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC S.C. SRL Prejmer şi intimatul - chemat în garanţie SC U. SA, sucursala Braşov, şi schimbă în parte sentinţa atacată în sensul că:
Admite cererea principală.
Obligă pârâta la plata sumei de 48.597,34 euro reprezentând despăgubiri, plus dobânda de 5% pe an la suma arătată anterior cu începere de la 31 octombrie 2005 (sume plătibile în lei, la cursul oficial de schimb practicat de B.N.R. în ziua plăţii), în favoarea reclamantei.
Respinge cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Obligă intimata SC S.C. SRL la plata sumei de 7.816 lei în favoarea apelantei, cu titlu de cheltuieli de judecată corespunzătoare judecării cauzei în primă instanţă şi în apel.
Menţine, în rest, celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Instanţa de apel a reţinut că în speţă se pune problema răspunderii transportatorului în temeiul art. 23 şi art. 27 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.), la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, având în vedere dispoziţiile de care pârâta SC S.C. SRL se prevalează în apărare, respectiv art. 17 pct. 2 din acest act normativ, care arată că transportatorul este exonerat de răspundere dacă pierderea mărfii a avut drept cauză circumstanţe pe care transportatorul nu putea să le evite şi pe care nu le putea preveni.
Furtul cauzat de un terţ, în această opinie, reprezintă o situaţie de caz fortuit, o împrejurare care, pentru un transportator profesionist – o societate de transport de mărfuri având activitatea sa curentă, transportul pe şosele – reprezintă un eveniment posibil şi previzibil, chiar dacă evenimentul reprezintă în sine o situaţie de excepţie şi nu este un gen de întâmplare cu care transportatorul se confruntă curent în cadrul activităţii sale.
Previzibilitatea unui fapt al mărfii transportate, a fost de altfel o situaţie pe care societatea de transport a avut-o în vedere şi pe care şi-a asumat-o, de vreme ce, în cadrul contractului de asigurare încheiat cu SC U. SA la data de 4 august 2004 a înţeles să asigure pentru marfa transportată pentru riscul de furt extern, aşa cum rezultă din poliţa de asigurare la lit. d).
Semnificaţia dată de art. 17 pct. 2 din C.M.R. situaţiei exoneratoare de răspundere corespunde exclusiv forţei majore, adică acelei împrejurări externe, excepţionale invincibile şi imprevizibile, fără relaţie cu lucrul care a generat dauna, iar nu situaţiei de caz fortuit din speţă.
Se are în vedere împrejurarea că furtul nu poate fi pus în relaţie cu fapta însăşi a transportatorului sau a şoferului acestuia şi că acesta a oprit autocamionul într-o parcare amenajată ca atare, aspect de natură a diminua expunerea la risc, dar în egală măsură, considera că răspunderea transportatorului nu trebuie justificată pe ideea de intenţie calificată sau culpa gravă asimilată dolului a celui care, cu prilejul transportului are paza lucrului şi riscul pierderii fortuite a mărfii.
Răspunderea este pusă în cazul unui transportator profesionist, în relaţia cu cea mai simplă culpă, înglobând riscul previzibil al furtului mărfii dacă transportatorul nu dovedeşte cauza de natură a înlătura absolut această formă a vinovăţiei.
Or, în cauză, această dovadă nu a fost realizată în măsura în care nu rezultă că transportatorul a luat, prin acţiunile sale sau instructajul prepuşilor săi toate măsurile de prevenire a evenimentului şi evitare a pagubei.
Curtea reţine că apărarea intimatei SC S.C. SRL se întemeiază pe dispoziţiile art. 1475 C. civ. şi art. 425 C. com., texte legale care arată că răspunderea cărăuşului nu poate fi antrenată dacă se dovedeşte că pierderea mărfii transportate s-a datorat cazului fortuit sau forţei majore. Subliniază însă, că în raport cu aceste norme având caracter general şi anterior, Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.), la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972 este o lege ulterioară şi specială, aplicabilă cu prioritate.
Prin cererea de recurs formulată, SC S.C. SRL Prejmer a susţinut că distincţia pe care o face instanţa de apel – cu referire la cazul fortuit şi forţa majoră – este una artificială, ce nu poate avea temeiul în textul art. 17 pct. 2 teza a IV-a din Convenţia C.M.R. care priveşte, sub aspectul exonerării de răspundere, „ circumstanţe pe care transportatorul nu putea să le evite şi ale căror consecinţe nu le pute preveni".
În condiţiile invocării cauzei de înlăturare a răspunderii stabilite prin art. 17 pct. 2 din Convenţia C.M.R. şi probării existenţei uneia din situaţii încadrându-se în ipoteza legală menţionată, are loc o răsturnare a sarcinii probei, în sensul că reclamantul trebuie facă dovada cărăuşului, cu referire la fapta proprie a acestuia, sau că acesta răspunde în calitate de comitent, condiţiile angajării răspunderii fiind întrunite în persoana prepusului acestuia.
Reţinerea unei pretinse culpe reprezintă o confuzie inadmisibilă între paza ca activitate profesională şi paza juridică a mărfurilor, în sarcina cărăuşului, refuzul recunoaşterii diferenţei specifice dintre transporturile de mărfuri generale şi transporturile speciale, a lipsei oricărei dispoziţii în Acordul european privitor la paza parcărilor în sensul avut în vedere de reclamant şi însuşit de instanţa de apel, precum şi împrejurarea că în scrisorile de trăsură nu au fost inserate clauze speciale privitoare la efectuarea transportului.
Temeiul de drept indicat de recurentă îl constituie art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimatele au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei comerciale recurate ca temeinică şi legală.
Părţile nu au depus în recurs înscrisuri în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte analizând Decizia recurată în raport de motivele invocate, de înscrisurile dosarului şi de dispoziţiile incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situaţiile prevăzute de dispoziţiile invocate.
Privitor la primul motiv de recurs invocat, acesta nu poate fi reţinut, întrucât Decizia cuprinde motivele pe care se sprijină şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, în sensul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurenta nu a făcut distincţie între caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept material ce a fost nesocotită.
Reiterarea situaţiei de fapt poate fi reţinută, întrucât recurenta nu se poate prevala de o analiză a susţinerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate, întrucât a beneficiat deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt în concordanţă cu acestea.
Potrivit art. 17 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (C.M.R.), la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, Înalta Curte apreciază că în cauză transportatorul este ţinut să răspundă pentru pierderea mărfii încredinţate spre transport în condiţiile art. 23 şi art. 27 din aceeaşi convenţie.
Convenţia C.M.R. se aplică cu prioritate şi pe lângă încorporarea sa în ordinea juridică internă, reglementează pentru raporturile juridice de transport internaţional, respectiv acea categorie a raporturilor juridice implicând elemente de extraneitate, cum este cazul în speţă dedusă judecăţii.
Reţinând că beneficiarul transportului, SC Z.H. SRL a făcut proba plăţii facturilor emise de partenerii italieni, conform dispoziţiilor de plată din 22 mai 2006, 29 mai 2006, 5 mai 2006 şi extrasului de cont din 16 mai 2005 şi că valoarea prejudiciului suferit dovedită în limita sumei de 48.597,34 euro, în mod corect a fost admis apelul, admisă acţiunea principală şi obligat transportatorul SC S.C. SRL la plata acestei sume, în lei la data plăţii, în funcţie de cursul practicat de B.N.R. la data respectivă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de SC S.C. SRL Prejmer, împotriva deciziei nr. 176 din 4 aprilie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC S.C. SRL Prejmer împotriva deciziei comerciale nr. 176 din 4 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1052/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1063/2008. Comercial → |
|---|
